Am așteptat aproape o lună să pot scrie despre asta.
Nu pentru că nu eram sigur. Ci pentru că, dacă ți-aș fi povestit a doua zi, ai fi crezut că mint. Sau că sunt nebun. Sau amândouă.
Poate că sunt.
Dar în noaptea aceea – a cincea ceremonie – ceva s-a rupt în mine. Sau s-a unit. Nu mai știu care e cuvântul potrivit.
Luna atârna deasupra luminișului ca o lampă uriașă. Rotundă, plină, imposibil de mare. Lumina ei cădea peste samaúma – copacul sacru în umbra căruia triburile au ținut ceremonii dintotdeauna – și părea că tot ce atingea devenea argintiu. Cerul era translucid, aproape violet, iar stelele tremurau ca niște răni mici în pânza nopții.
Focul ardea în centrul luminișului. Flăcările dansau, vii, orbitor de portocalii în tandem cu lumina caldă a lunii.
Șamanul a început să vorbească. Vocea lui era joasă, gravă, ritmată. Cuvintele în hatxa kuin – limba adevărată a Huni Kuin – se rosteau încet, ca niște rugăciuni. Nu înțelegeam nimic. Dar simțeam totul. Vorbea despre pădure ca despre un corp viu. Despre nixi pae – medicina – ca despre o chemare pe care o asculți sau o ignori toată viața. Despre recunoștință.
Când mi-a venit rândul, m-am ridicat în alb. Alții în fața mea, alții în spate. Un șir lung de suflete care mergeau către foc.
Am ajuns în fața șamanului. Ochii lui erau întunecați, adânci, ca două găuri în pământ prin care vedea mai mult decât trupul meu. Purta un tocado – o coroană din pene colorate – și brățări din mărgele. Pe piept avea un coșuleț mic din care atârna o cruce veche din lemn și o pungă cu rapé.
A luat un recipientul din lut. A turnat lichidul. Vâscos, întunecat, aproape negru în lumina focului.
Apoi s-a aplecat deasupra cănuței și a suflat. Nu un suflu ușor. Un suflu lung, ritual, ca și cum ar fi insuflat lichidul cu ceva invizibil pe care doar el îl controla. Vocea lui a început să șoptească incantații care sunau ca un jurământ spus pământului, cerului și spiritelor pădurii. „Haux… haux…” – sunetul sacru, repetat, ca o chemare.
Mi-a întins-o. Era rece în palmă. Lutul aspru. Am băut.
Vâscos. Amar până în oase. Mi-a ars gâtul ca un jurământ.
M-am așezat pe pământul uscat al luminișului, pe un pled subțire care mirosea a fum și a nopți anterioare. Focul ardea la câțiva metri. Lumina lui ajungea până la mine, mă încălzea. Era ceva… bun. Ceva care mă ținea legat de pământ în timp ce restul începea să se dizolve.
Douăzeci de minute a durat până când a început totul.
Viziunea a venit ca o undă – nu ca o imagine, ci ca un curent care mi-a intrat pe la ceafă și mi-a coborât pe șira spinării. Am simțit-o fizic. Ca și cum cineva mi-ar fi turnat apă fierbinte pe coloană.
Apoi… viața.
Nu viața mea. Viața în sine. Un fir infinit de lung, care se întindea în ambele direcții – înainte și înapoi – și eu eram un nod mic, aproape invizibil, pe acel fir. Dar nodul vibra. Și firul vibra. Și totul era legat. Totul.
Am văzut moartea nu ca pe un final, ci ca pe o eliberare a firului. Ca și cum ai da drumul la o coardă întinsă și ea ar zbura înapoi în univers. Fără frică. Fără regret. Doar… revenire.
Iubirea nu era ceea ce credeam. Nu era ceva ce dai sau primești. Era spațiul dintre fire. Era ceea ce ține totul împreună fără să atingi nimic.
În acest timp șamanul cânta. Vocea lui era joasă, guturală, ca un ecou dintr-un tunel fără fund. „Haux… Haux…” – sunetul sacru al șarpelui boa, primul sunet al creației. Nu știu ce spunea. Dar corpul meu știa.
M-am culcat pe o parte. Nu am decis asta. Corpul s-a întors singur, ca și cum ar fi primit un ordin.
Și apoi… spasme.
Nu durere. Contracții. Abdomenul mi se strângea și se relaxa, strângea și relaxa, ca și cum aș fi făcut crunch-uri fără să vreau. Zeci de minute. Mușchii lucrau singuri, la comanda icaros-ului. Șamanul cânta, iar eu… mă desfaceam.
Sau mă reconstruiam.
Nu știu.
Era ca și cum m-ar fi modelat din interior. Ca și cum vocea lui era mâna unui olar, iar eu eram lutul. Și mă întorcea, mă frământa, mă reașeza.
Nu mai eram eu cel care decidea.
Eram marionetă. Dar nu în sensul rău. În sensul sacru. În sensul că, pentru prima dată, altcineva știa mai bine decât mine ce trebuie să se întâmple în corpul ăsta.
Luna mă privea de sus. Imobilă. Martorul tăcut al tuturor ceremoniilor care s-au ținut vreodată sub ea.
După ceva timp – oricum timpul nu mai însemna nimic – câțiva indigeni a intrat în cerc. Femeile au început să cânte în cor. Bărbații cu chitare. Tobele. Ritmul era simplu, repetitiv, hipnotic.
M-am ridicat. Nu știu cum. Corpul meu s-a ridicat singur.
Am dansat.
Mișcări mici. Repetitive. Picioarele mele nu se ridicau de la pământ. Doar… vibrau. Ca și cum pământul ar fi fost o tobă uriașă și eu eram ecoul ei.
Am dansat sub luna mare. Din când în când mă prăbușeam pe pled, transpirat, gol pe dinăuntru, plin pe dinafară. Apoi o luam de la capăt. Am dansat până dimineață.
Am așteptat o lună să scriu despre asta.
Pentru că nu știam cum să spun fără să crezi că sunt nebun.
Dar poate că nebunia e singura cale de a povesti sacrul.
Poate că vulnerabilitatea e singura probă că ceva a fost real.
Așa că iată.
Asta s-a întâmplat.
Și încă nu știu ce înseamnă.
Dar încă simt icaros-ul. Pe piele. În oase.
Ca o cicatrice invizibilă.
Ca o pecete.
*****
Am pus un cântec sus. Creat de mine. Nu e un icaro tradițional, ci amintirea unuia – sunetele pe care le-am adunat din ceremonii și le-am țesut împreună ca pe o rugăciune personală. „Sacred Fire… Aya… Haux…” Când corpul meu nu mai știe cum să-și amintească ce s-a întâmplat în luminișul acela, cântecul își amintește pentru mine.
*****
Sacrul nu se termină când articolul se termină.
Dacă această poveste a atins ceva în tine – fie că e recunoaștere, curiozitate sau neîncredere – spune-mi.
Conversațiile cele mai adevărate se nasc din vulnerabilitatea cuiva care a îndrăznit să vorbească primul.
Acum e rândul tău.
*****
Despre ayahuasca am scris aici:
https:// adrianulmeanu.ro/ayahuasca-si-paradoxul-schimbarii/
Vrei să știi când scriu ceva nou? Înscrie-te 👇
Am plâns…am plâns , nu de durere, nu de umilință, nu de frică…Am plâns de uimire. Ca și cum aș fi fost acolo și-aș fi trăit acea experiență și mi-ar fi amintit-o cuvintele tale. Și încă îmi curg lacrimi de dorul care izvorăște din adâncul meu și mă arde. Simt că m-am rupt de „ceva” vital care a rămas acolo și pe care acum îl caut. Ca și cum mi-am pierdut văzul și nu pot desluși ce e în jurul meu. M-am săturat să mi se explice adevăruri. Ochii mei au rămas acolo.
💕