Ultimul dans

Ferestrele vechi tremură subtil în ritmul muzicii care răzbate dintr-o boxă veche, montată în perete. Victor privește interiorul barului scăldat într-o lumină gălbuie, aproape bolnăvicioasă. La masa din colț, Mihaela îl așteaptă. 

Se așează. Mâna alunecă sub sacoul negru cu o mișcare fluidă. O Beretta cu amortizor apare pe masă cu un zgomot surd.

Ea nu tresare. Nici măcar nu clipește. Ridică doar privirea spre barman, cu două degete ridicate discret, ca o rugăciune tăcută.

Bărbatul din spatele barului înțelege imediat. Două pahare pe o tavă, cu whisky-ul ce se leagănă ușor în ele. Le pune pe masă și dispare fără un cuvânt. 

„Știi ceva despre Napoleon?” întreabă Victor, cu privirea fixată pe lichidul chihlimbariu din pahar.

Bărbatul își rotește paharul, gheața ciocnind ritmic pereții de cristal. Urmărește cum Mihaela își aprinde o țigară, degetele ei tremurând ușor.

„Ce-ar trebui să știu?”

Mihaela expiră fumul, care plutește între ei. 

„A murit otrăvit. Cu arsenic. Ani la rând, puțin câte puțin.” Barbatul ridică paharul și soarbe din lichid, whisky-ul lăsând o arsură plăcută pe gât. „Când toată lumea credea că moare de cancer, el era otrăvit încet. Zi de zi. La fiecare masă.”

„Ce vrei să spui?” Ochii Mihaelei nu-l părăsesc.

Victor zâmbește, savurând momentul. „Nimic. E doar… interesant cum oamenii nu văd ce se întâmplă sub nasul lor.”

Ea pune țigara în scrumieră, cu degetele tremurându-i mai vizibil acum. Privirea îi alunecă spre pistolul de pe masă – doar o fracțiune de secundă.

„Nu intenționam să ajungem aici,” vocea ei căpătând o notă pe care n-o mai auzise până acum.

„Nimeni nu intenționează. Pur și simplu ajungem.” Victor împinge pistolul ușor spre ea, metalul rece zgâriind suprafața mesei. „Unul dintre noi nu va ieși viu de aici.”

Femeia atinge arma cu vârful degetelor. Unghiile ei, vopsite în roșu închis, contrastează cu negrul mat al pistolului.

„De ce ai adus arma?”

„Pentru că jocul nostru trebuie să se termine. Astăzi.”

Barmanul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o mustață sură și ochelari cu rama groasă, schimbă muzica. Acordurile unei melodii lente, de tango, inundă încăperea. Aceeași melodie de la nunta lor, își amintește Victor. Coincidență?

Victor se ridică și întinde mâna. „Un ultim dans?”

Mihaela privește lung mâna lui întinsă. Buzele i se strâng. Clipește de trei ori în succesiune rapidă. Degetele ei se strâng în jurul paharului, apoi îl eliberează. După câteva secunde lungi, își ridică mâna și o plasează în palma lui. Se ridică, lăsând arma pe masă, și îl urmează spre micul ring de dans. Parfumul ei – același pe care îl purta când s-au cunoscut – îi invadează nările.

Bărbatul o trage spre el, găsind vechiul ritm, memorat după ani de dans împreună. Căldura trupului ei îi amintește de nopți petrecute în apartamentul din Centrul Vechi, înainte de toate minciunile, înainte de Organizație.

„Întotdeauna ai știut să dansezi,” îi șoptește la ureche, inspirând aroma parfumului amestecat cu fumul de țigară.

„Și tu ai știut întotdeauna să minți,” răspunde ea, respirația ei caldă pe gâtul lui.

Se învârt pe ringul de dans, pașii lor sincronizați perfect, corpurile mișcându-se ca o singur trup. Victor observă cum ceilalți clienți ai barului îi privesc – doi străini dansând tango în acest local izolat. Nimeni nu intervine. Aici, în acest colț uitat al orașului, astfel de scene nu sunt neobișnuite.

În mijlocul dansului, prinde mâna Mihaelei alunecând spre interiorul sacoului său. O apucă de încheietură, strângând suficient cât să-i amintească cine controlează situația.

„Cauți asta?” întreabă, scoțând un plic mic din buzunarul interior.

Ochii Mihaelei se fixează pe plic. „De șase ani,” răspunde ea, vocea ei căpătând o intensitate nouă.

„Șase ani de dans în jurul adevărului.” Victor o privește în ochi, căutând orice urmă de regret. „Ți-am pus otravă în pahar în fiecare seară când luam cina. Puțin câte puțin.”

Fața Mihaelei rămâne impasibilă, dar Victor detectează o schimbare subtilă în ritmul respirației ei.

„Știu. De aceea am schimbat paharele în fiecare seară.”

Zâmbetul lui Victor îngheță. Muzica continuă, dar pașii lor se opresc. Un val de greață îl lovește brusc, urmat de o durere surdă în stomac. Privește confuz spre paharul din care tocmai ce a băut. Oare și astăzi…?

„Pentru cât timp?” întreabă el, mușchii începând să i se contracte dureros. Se sprijină de bar, ținându-se în picioare doar prin forța voinței.

„De când am descoperit adevărul despre Istanbul,” răspunde ea, desprinzându-se din îmbrățișare.

Istanbul. Numele orașului declanșează în Victor o cascadă de amintiri. Misiunea eșuată. Agenții pierduți. Banii dispăruți. Se sprijină de bar, încercând să-și mențină echilibrul.

„Plicul,” spune Mihaela, întinzând mâna.

Barbatul privește plicul din mâna sa. Șase ani de muncă, șase ani de vieți distruse pentru acest plic care conținea dovada trădării din interiorul Organizației.

„Ce vei face cu el?”

„Dreptate,” răspunde Mihaela simplu. „Voi expune totul. Presa, procuratura, familiile victimelor.”

Lumina electrică a barului pulsează ușor, reflectându-se în lacrimile neașteptate care îi umplu ochii Mihaelei. Victor nu le-a mai văzut de la înmormântarea fratelui ei, acum opt ani.

„Era fratele meu, Victor.” Vocea ei tremură pentru prima dată. „În Istanbul, tu l-ai…”

„Aș prefera să nu vorbim acum,” o întrerupe Victor, aruncând o privire rapidă spre barman și apoi către ceilalți. „Știi, peretii au urechi.”

Mihaela își șterge rapid lacrimile și inspiră adânc. „Ai dreptate. Napoleon… avea oameni de încredere care l-au trădat pentru… mai puțin.”

„Ordinele…”

„Nu te ascunde în spatele ordinelor. Ai avut o alegere.”

Un val de greață îl lovește sacadat, urmat de o durere surdă în stomac. 

„Plicul,” insistă Mihaela.

Cu o mișcare lentă, Victor i-l întinde. Degetele lor se ating pentru o fracțiune de secundă – ultima oară.

„Merită?” întreabă el, privind cum ea deschide plicul și verifică rapid conținutul.

Mihaela nu răspunde imediat. Pune plicul în buzunarul interior al jachetei, apoi se îndreaptă spre masă și ia pistolul. Victor o urmărește, incapabil să se mai miște.

„Ai fi putut alege altfel,” spune ea în cele din urmă. „Noi am fi putut alege altfel.”

Pune pistolul în poșetă și se întoarce spre ușă. Înainte de a pleca, adaugă:

„Napoleon a știut. În ultimele sale zile, a știut exact cine l-a otrăvit. Dar când învățăm să nu mai avem încredere, e întotdeauna prea târziu”

Victor alunecă încet pe podea, spatele sprijinit de bar. Sistemul audio trece la următoarea melodie – un vals vienez. Barmanul se apropie. Ia paharul de pe masă și îl șterge meticulos, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.