Tic-tac în Kaufland

Coada de la casa 7 șerpuiește printre rafturi ca un anaconda leneș. Ioana strânge mânerul coșului până îi albesc încheieturile, numărând în gând. Încă cinci persoane în fața ei. 

Zece minute? Cincisprezece? Prea mult!

Bătrâna din fața ei aranjează monedele într-un portofel micuț, cu o lentoare chinuitoare. Ioana își încleștează maxilarul.

Nu acum. Nu aici.

Rafturile din jur sunt prea strălucitoare, luminile fluorescente – prea intense.

În coș: pâine, paste, niște portocale și o cutie de ceai calmant. Nimic special – oricum, rucsacul mental cu care vine la cumpărături e mai greu decât bagajul unui alpinist.

În sfârșit, ajunge la casă. Casierița, o femeie trecută de patruzeci de ani, cu părul strâns într-un coc dezordonat și unghii false multicolore, îi scanează produsele cu o indiferență studiată.

„Card de fidelitate aveți?” întreabă femeia, mestecând gumă.

Ioana deschide gura să răspundă, dar presiunea familiară îi urcă din piept spre gât. Încearcă să reziste, dar e prea târziu.

„SUGE-O, FĂ!” explodează ea, mult mai tare decât ar fi vrut.

Casierița încremenește, guma rămânându-i suspendată între maxilare. Ochii i se măresc cât niște farfurioare.

„Scuze! Scuze! Am… am Tourette,” bâiguie Ioana, căutând disperată prin portofel cardul bancar, evitând privirea casieriței. „Nu controlez ce… nu-i vina mea…”

„Dacă aveți o problemă, puteți merge la Serviciul Clienți,” răspunde casierița, cu o voce subțire, încercând să-și mențină demnitatea profesională.

„Nu am nicio problemă cu tine, ci cu neuro-… CĂCAT DE ȘOBOLAN!” Un nou tic verbal o face să tresară. „Îmi pare rău.”

Oamenii din spate încep să șușotească. Obrajii Ioanei ard. Respiră adânc, așa cum i-a recomandat terapeuta. Inspiră pe nas, ține aerul cinci secunde, expiră pe gură. Repetă.

„Doar să achit și plec,” murmură ea, mai mult pentru sine.

POS-ul emite un bip strident. Ioana introduce codul PIN cu degetele rigide, nesigure. Casierița îi evită privirea. 

Oare crede că  sindromul Tourette ar fi contagios?

Se pregătește să-și ia plasele și să dispară cât mai repede din priveliște. Însă, un ghiont în spate o dezechilibrează. Se întoarce, țipând, incapabilă să se oprească:

„CUR ÎMPUȚIT! EȘTI LA FEL DE FOLOSITOR CA O DURERE DE CAP!”

În fața ei stă un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, cu colțurile gurii arcuite într-un semi-zâmbet. Poartă ochelari cu ramă groasă și un tricou uzat cu „The Ramones”. În mână ține o sticlă de vin și un pachet de țigări.

„Wow,” spune el, ridicând sprâncenele. „De obicei îmi trebuie cel puțin trei întâlniri până să aud așa ceva.”

Ioana rămâne cu gura deschisă. Nu se aștepta la o replică. De obicei, oamenii se îndepărtează, ofensați sau speriați. Confuzia îi blochează temporar ticurile.

„Eu… îmi pare rău,” bâiguie ea. „Eu sunt Tourette… aaa.. adica am…”

„Serios? Mi-ai făcut ziua mai interesantă,” răspunde el. „Eu sunt Matei.”

„Ioana,” răspunde ea, un nou nod formându-i-se în gât. „PULĂ BELITĂ!”

Casierița tresare. O femeie din spatele lui Matei acoperă urechile copilului de lângă ea. Matei însă izbucnește în râs.

„Creativă. Mie îmi vine în minte doar clasicul ‘du-te dracu’.”

Ioana vrea să se scufunde în pământ. Tensiunea începe să-i părăsească treptat corpul. Strânge plasele și se îndreaptă spre ieșire, strecurându-se printre cei care se holbează la ea.

Bărbatul o ajunge din urmă în parcare, abandonându-și, aparent, cumpărăturile.

„Hei, stai puțin!” îi strigă. „Nu fugi.”

„De ce m-ai urma? Sunt o nebună care țipă obscenități în public,” spune Ioana, continuând să meargă.

„Vezi tu, am o teorie,” spune el, ajungând-o din urmă. „Oamenii cu adevărat nebuni nu știu că sunt nebuni. Faptul că tu știi că ai o problemă te face mai sănătoasă mintal decât nouăzeci la sută din oamenii de aici.”

Ioana se oprește și se întoarce spre el.

„LINGE-MI FUNDUL, NENOROCITULE!” izbucnește ea involuntar, apoi își acoperă gura cu mâna. „Doamne, îmi pare rău.”

„Nu pot spune că nu sunt tentat,” răspunde el cu un zâmbet ștrengăresc.

Ioana clipește nedumerită, apoi izbucnește în râs. Un râs autentic, care o surprinde și pe ea.

„Perfect, formăm o pereche,” spune el, făcându-i cu ochiul. „Te-ai gândit vreodată că poate ai talentul ăsta special pentru un motiv anume?”

„Care talent? Să înjur ca un șofer de TIR?”

„Da! Eu, de exemplu, nu pot să spun niciodată ce gândesc. Sunt blocat în această capcană a politeții sociale,” spune Matei, gesticulând dramatic. „Tu, în schimb, ești ca un detectiv de minciuni ambulant. Arunci adevărul în față tuturor, fără filtru.”

„FUT MORȚII MĂ-TII!” țipă Ioana, apoi își mușcă buza. „Vezi? Nu e chiar așa amuzant când îți afectează viața de zi cu zi.”

„E fascinant,” insistă el, vocea devenind mai moale. Privirea lui se fixează un moment în gol. „Tatăl meu avea Parkinson. Toată viața a ascuns tremuratul. S-a izolat complet. Apreciez… autenticitatea.”

Se așază amândoi pe o bancă din fața magazinului. Soarele începe să apună peste parcarea aglomerată. Ioana observă cum Matei o studiază atent, fără dezgustul cu care e obișnuită.

„Toți oamenii de aici se prefac,” începe el, degetele bătând nervos pe bancă. „Eu vând asigurări de șase ani. Zâmbesc când șeful face glume proaste. Mă prefac că-mi pasă de problemele clienților. Tu nu ai acest lux. Ești autentică.”

„Autentic e cuvântul pe care îl folosești pentru cineva care nu poate merge la un film fără să fie dată afară din sală?” Vocea ei tremură ușor, trădând vulnerabilitatea ascunsă sub ironie.

„Exact!” Matei își încordează umerii. „Fiecare zi din viața mea e o minciună. Spun că produsul nostru e cel mai bun. Că suntem diferiți. După ce tata a murit, am jurat să nu mai trăiesc în minciună.”

„Și nu sunteți?” Ioana îl privește cu suspiciune, căutând semnele unui alt șarlatan care vrea să profite de ea.

„Pfff, habar n-am. Sunt toate la fel. Dar eu zâmbesc și mint. Tu nu poți minți.”

„Ți se pare că a nu putea controla ce-ți iese din gură e o superputere?” întreabă Ioana, uitându-se lung la el.

Matei își freacă bărbia, reflectând.

„Nu am spus asta. Dar cred că, uneori, ceea ce pare un blestem poate fi și un dar.”

Ioana tace un moment, surprinsă că, pentru prima dată în acest timp petrecut cu un străin, nu simte nevoia să înjure.

„SLOBOZ ÎMPUȚIT!” …și momentul a trecut. „Scuze.”

„Nicio problemă.” Vocea lui e calmă, aproape tandră. În ochii lui licărește aceeași singurătate pe care Ioana o vede în oglindă în fiecare dimineață. „Chiar sunt la fel de folositor ca o durere de cap?”

Ioana zâmbește, privindu-l pentru prima dată fără stânjeneală. Ceva în ochii lui – poate sinceritatea, poate lipsa de judecată – o face să se relaxeze.

„Poate nu. O durere de cap îți amintește măcar că ești viu.”

Matei râde și se ridică de pe bancă. Îi întinde mâna.

„Vrei să facem ceva profund irațional?” întreabă el.

„Implică infracțiuni?” Inima Ioanei bate cu putere, nu de teama unui nou tic, ci de ceva nou, aproape uitat.

„Nu, doar o cafea la colțul străzii. Să vedem câți oameni putem șoca înainte să ne dea afară.”

Ioana ezită un moment, apoi își ridică plasele. Mâinile îi tremură, dar acum din alt motiv.

„MUIE BĂĂĂ!”

„Iau asta ca pe un da,” spune Matei, făcându-i cu ochiul.

După mulți ani, Ioana nu se mai grăbește spre singurătatea apartamentului ei. În privirea lui Matei, ea descoperă ceva nou – posibilitatea de a exista dincolo de ticurile care au definit-o atâta timp.