Tema: O scenă dureroasă din copilărie
Soarele coboară după blocuri. Pașii mei pe asfalt marchează sfârșitul jocului. Inima îmi zvâcnește în piept, asemenea unui animal încolțit.
Blocul se ridică întunecat în fața mea. Urc treptele una câte una, iar palmele îmi alunecă umede pe balustradă.
Poate mama stă în fața televizorului, absorbită de telenovela ei preferată. Poate nu a observat că am întârziat.
Clanța ușii emană un frig metalic sub degetele mele. O împing, centimetru cu centimetru.
Mama stă în hol, nemișcată. Linia dintre sprâncene i s-a adâncit. Privirea ei întunecată traversează spațiul dintre noi.
„Mamă, m-am jucat cu Artur și Leo.”
Tăcerea se întinde. Un pas. Încă unul. Mama se apropie de mine. Aerul devine dens. Cuvintele ei ies tăioase, reci.
„Îți pare rău?” a țipat ea, și atunci a venit palma.
O palmă grea, de om care muncește de 20 de ani la o fabrică de metalurgie.
Obrazul arde. Durerea pulsează sub piele. Dar mai tare doare golul ce s-a căscat acolo… unde înainte era… căldură.
Vocea mamei continuă să umple holul, însă mintea mea a evadat deja într-un alt loc, unde palmele nu există.
Camera mea nu îmi oferă niciun refugiu. Pereții par să se apropie. Eroii de pe afișe au devenit martori muți.
Pătura albastră de la tata mă învăluie, dar nu mă protejează de gânduri. Dacă era aici…
Dar amintirea nopții când l-am văzut lovind-o pe mama mă oprește. Aerul greu de alcool și teroare din acea seară își face loc printre lacrimile prezentului.
Pași pe hol. Mai întâi repezi, apoi încetiniți. O umbră sub ușă. Pauză. Mă retrag sub pătură, mă fac cât mai mic.
Ușa scârțâie. Tăcere. Un oftat.
„Nu trebuia…” vocea mamei tremură. „Nu trebuia să ridic mâna la tine.”
Stă în pragul ușii. Aștept. Face un pas în cameră, apoi se oprește. Între noi, aerul e greu.
În noaptea aceea, am înțeles că ceva s-a rupt. O despărțire invizibilă se instalase între noi. De atunci, am rămas fiecare pe malul nostru, schimbând doar priviri peste abis, fără să mai îndrăznim să facem vreun pas unul spre celălalt.
Dimineața ne-a găsit străini sub același acoperiș. Doi oameni care împart un spațiu, dar nu mai pot împărtăși aceeași lumină.
*****
artwork: Rareș Holban (Facebook)
Vrei să știi când scriu ceva nou? Înscrie-te 👇