Spălătoria

Știa că va fi aici. Miercurea la trei dimineața era singurul timp când spălătoria rămânea goală, obiceiul lor vechi de când locuiau în cartier. Trei săptămâni trecuseră de când plecase, dar bătrâna de la doi îi spusese că el tot vine. Același program.

Intră cu sacoșa grea de rufe. El era deja înăuntru, sortând coloratele de albituri cu spatele la ușă. Nu se întoarse, dar văzu cum i se încordară umerii.

Merse la mașina șapte și începu să-și golească sacoșa. Lenjerie, bluze, fusta verde pe care o purtase la ultima lor cină. Înainte să-i spună.

El închise capacul mașinii lui. Se întoarse spre tejghea, unde își lăsase detergentul. Trecu pe lângă ea. Mirosea la tutun și a colonie pe care nu o recunoștea.

– Bine, spuse el.

Continuă să-și sorteze rufele. O șosetă neagră, alta gri. Niciodată pereche.

– Bine.

Băgă monede în mașină. Trei dolari și cincizeci de cenți. Prețul crescuse.

– Perfect atunci.

– Perfect.

El își turnă detergent. Prea mult, ca întotdeauna. Ea știa că peste zece minute va înjura când spuma va ieși pe sub capac.

– N-avem ce discuta.

Apăsă butonul de pornire. Mașina porni cu un scârțâit metalic. Nouă sau veche, tot defectă era.

– N-avem.

Își porni și el mașina. Se retraseră fiecare la câte un capăt al băncii portocalii, ca doi boxeri în colțurile ringului. Plasticul crăpat scârțâia sub greutatea lor.

Televizorul mut arăta un documentar despre pinguini. Se înghesuiau unii în alții pe o banchiză, încercând să se încălzească. Ea își scoase telefonul, verifică mesajele. Unul de la mama ei, două de la șeful nou, niciunul important.

– Deci asta vrei, spuse ea, fără să ridice privirea de la ecran.

– Asta vreau.

Mințea. Și știau că amândoi știu asta. Dacă asta ar fi vrut, n-ar mai fi venit aici. Ar fi mers la spălătoria mai scumpă de lângă apartamentul ei nou. Acela cu lift și portar și mașina de spălat proprie care mergea perfect.

– Să terminăm.

– Să terminăm.

Mașina ei făcu un zgomot urât și se opri. Apa rămase înăuntru, nemișcată. Își dădu ochii peste cap și se ridică să lovească butonul. El se ridică în același timp.

Ajunseră la mașină împreună. Mâinile lor pe buton.

– Lasă, zise el. Știi că am mâna mai grea.

– Nu merge cu forța.

– Ba merge.

Apăsă tare butonul. Mașina tuși, porni pentru trei rotații, se opri iar.

– Ți-am zis.

Se dădu un pas înapoi, lăsându-l să încerce. Îl privi cum încearcă diferite combinații de butoane, exact ca acum șase luni când încercase să repare prăjitorul ei. Atunci râsese de încăpățânarea lui. Acum o irita.

Într-un târziu revine pe bancă. Telefonul lui sună. Ton de mesaj. Îl scoase, citi, zâmbi puțin. Îi răspunse rapid.

Ea se duse la mașina șapte și lovi butonul mai tare decât era necesar. Mașina nu reacționă.

– Ai pățit ceva? întrebă el, încă uitându-se la telefon.

– N-am pățit nimic.

– Poate îți informezi și fața atunci, răspunse ridicând în sus o sprânceană.

Îl privi cum își pune telefonul în buzunar, acel zâmbet superior încă pe buze. O studia ca pe un specimen interesant.

– Cine era? întrebă ea.

– Nimeni.

– Nimeni are nume?

Nu răspunse. Continuă să încerce diferite butoane ale mașinii. Ea se întoarse la bancă, își luă sacoșa, începu să scoată restul rufelor. Le va spăla mâine. Sau poimâine. Sau niciodată.

– Nu pleci, spuse el. Nu era o întrebare.

– De ce nu?

– Pentru că întotdeauna fugi când…

– Eu fug? Eu?

Se întoarse spre el. Avea cearcăne noi, o urmă de ruj pe gulerul cămășii. Ruj roșu. Ea nu purta niciodată roșu.

– Tu ești cel care…

– Ce? Care ce?

Abandonă mașina defectă și veni spre ea. Se opri prea aproape, invadându-i spațiul în felul ăla al lui care o făcea să vrea să-l împingă și să-l tragă aproape în același timp.

– Care a mințit trei luni, completă ea.

– N-am mințit.

– Omisiunea e tot minciună.

– Eram confuz.

– Despre ce? Despre faptul că ți-o trăgeai cu alta?

Tresări la cuvântul dur. Mereu tresărea la vulgarități, de parcă ar fi fost crescut în bibliotecă.

– Nu e așa simplu.

– Ba fix așa de simplu e.

Mașina lui scoase un bip ascuțit. Prea mult detergent, spuma curgea pe jos. Se repezi să reducă cantitatea de apă, să oprească dezastrul. Ea râse scurt.

– Ce e amuzant?

– Tu. Mereu pui prea mult și apoi te miri că se varsă.

Înțelese aluzia. Se întoarse spre ea, mâinile pline de spumă.

– Măcar eu încerc să curăț ceva.

– Ce vrei să zici?

– Las-o baltă.

– Nu, spune.

Se așeză pe podea lângă mașina lui, încercând să șteargă spuma cu un prosop vechi găsit pe tejghea. Ea se apropie, stând deasupra lui.

– Spune ce ai de spus.

– Tu ai plecat, zise el fără să o privească. Fără un cuvânt. Doar ai dispărut.

– După ce tu…

– Înainte. Cu mult înainte. Plecai din fiecare conversație, din fiecare moment. Erai aici dar nu erai aici.

Avea dreptate parțial și asta o înfuria. Se lăsă și ea pe podea, de partea cealaltă a bălții de spumă.

– Și soluția ta a fost să…

– N-a fost o soluție. A fost…

– Ce?

El ridică privirea. În lumina neonului defect, ochii lui păreau negri.

– O tentativă de a simți ceva.

– Și eu ce eram?

– Absența.

Cuvântul o lovi ca o palmă. Își aminti toate serile când stătea pe telefon în timp ce el vorbea, toate diminețile când pleca înainte să se trezească, toate duminicile anulate pentru muncă.

– N-am vrut să fiu absentă, șopti.

– Știu.

– Dar nu m-ai așteptat.

– Cât să aștept, Ana?

Prima dată când îi spusese numele în trei săptămâni. Sună străin, ca numele altcuiva.

– Nu știu. Mai mult de două luni?

Își trecu mâna prin păr. Spuma îi lăsase urme albe la încheieturi ca niște cătușe.

– Am încercat să-ți spun.

– Când?

– De zece ori. De o sută. De fiecare dată când deschideam gura și tu te uitai la telefon.

Avea dreptate din nou. Își aminti acum – micile lui începuturi de conversație pe care le respinsese cu „acum nu”, „mai târziu”, „suntem ok, nu?”

Mașina șapte făcu brusc un zgomot metalic puternic și începu să scoată fum. Amândoi săriră în picioare. Apa murdară se revărsă pe jos, udându-le pantofii, amestecându-se cu spuma albă într-un desen abstract.

– La naiba, spuse el.

Ea deschise capacul. Rufele ei erau distruse – bluza verde decolorată, lenjeria încâlcită ca niște ghemuri imposibile. Începu să le scoată cu mâinile goale, aruncându-le în sacoșă.

– Lasă, o să…

– Nu! Nu o să nimic. Nu mai salvezi tu nimic.

Continua să scoată rufele, apa murdară curgându-i pe mâini. El îngenunche lângă ea, apucând o bluză.

– E bluza ta preferată.

– Era.

– Cea pe care ai purtat-o când…

– Știu când am purtat-o.

Prima lor vacanță. Marea. Fotografii pe care probabil le ștersese deja. Sau nu. Nu avusese curaj să se uite.

– Ana.

– Nu. Nu ai dreptul să-mi spui numele așa.

– Cum așa?

– Ca și cum m-ai iubi încă.

Se opri. Se ridicară amândoi, unul de o parte, celălalt de cealaltă parte a bălții de apă și spumă care se întindea între ei ca o frontieră. Televizorul trecu la reclame mute – oameni fericiți care beau cafea, familii perfecte în mașini perfecte.

– Ai dreptate, spuse el în sfârșit. N-am dreptul.

Își luă sacoșa cu rufe curate, uscate, cu mirosul de fresh și început nou.

– Unde te duci?

– Acasă.

– Care acasă?

Știa ce întreba. Acasă la el singur sau acasă la ea, cealaltă, cea cu rujul roșu și mesajele la trei dimineața.

– Doar acasă, răspunse.

Un minut. Două. Pinguinii reveniseră pe ecran, încă înghesuiți, încă încercând să supraviețuiască.

– Du-te atunci.

– Vin să..

– Du-te.

Se întoarse spre ușă. Pași până acolo. Se opri.

– De ce ai venit? spuse cu spatele la ea.

Asta era întrebarea, nu-i așa? De ce venise? Să-l vadă? Să-l confrunte? Să termine ce nu terminaseră?

– Să-mi iau lucrurile, minți ea.

– Ce lucruri?

– Bluza verde. Chiloții cu dantelă. Amintirile alea pe care le-ai murdărit.

Se întoarse spre ea.

– Nu le-am murdărit. Le-am…

– Ce? Ce le-ai făcut?

– Le-am iubit. Prea mult. Până s-au rupt.

Ca mașina de spălat șapte. Ca ei. Ca tot ce atingeau împreună – iubire până la rupere.

– OK. Bine.

– Bine.

– Perfect atunci.

Plecă. Ușa se închise. Ea rămase pe podea în apa murdară, ținând bluza verde distrusă.

„Perfect,” șopti și ea după câteva minute.

Dar de data asta perfect chiar însemna sfârșit. Nu dramatic, nu exploziv. Știa că sunt doar două mașini de spălat care merg pe cicluri diferite, în timpuri diferite, spălând trecutul până devine suportabil de purtat din nou.