Regimul de tăcere digitală

Mara își trecu degetele peste coperta aspră a jurnalului, ascultând zgomotul pe care-l făcea Cosmin în camera lui. Trei lovituri seci, o pauză, apoi alte două. Codul morse pentru „ajutor”. Evident că micul geniu încerca să comunice cu cineva – probabil cu Radu de la etajul doi.

Zâmbi.

O auzi pe mama cum a deschis dulapul cu condimente din bucătărie. Fredona ceva ce semăna suspect cu soundtrack-ul din The Sound of Music.

„Cafeaua se face la ibric azi!” strigă mama. „Cine vrea, să vină să-și aleagă cana preferată!”

Mara coborî scările încet, jurnalul strâns la piept. În hol, ceasul bunicii – o pendulă masivă cu greutăți de bronz – ticăia metodic. Cu două zile în urmă, intrase în setările routerului și programase o „pauză de internet” pentru duminică dimineața. Apoi modificase și timer-ul televizorului să intre în „modul eco” la câteva minute după.

„A, Mara dragă,” mama își întoarse capul când intră în bucătărie. Părul ei negru, prins neglijent într-un coc, avea câteva fire rebele care-i încadrau fața. Ochii îi străluceau ciudat. „Ce bine că te-ai trezit! Am făcut clătite. Din alea groase, cum îți plăceau când erai mică.”

Mara se așeză la masă, studiind fața mamei. Ridurile fine de la colțul ochilor păreau mai adânci azi, de parcă ar fi zâmbit mult în ultima oră. Ceva nu era în regulă. Mama oare știa? Nu, imposibil. Planul ei fusese perfect.

„Cosmin ce face?” întrebă Mara, turnându-și suc de portocale.

„Experimentează cu coduri secrete.” Mama râse scurt, ștergându-și mâinile de șorțul cu flori decolorate. „A lipit Post-it-uri pe toată casa. Cred că încearcă să creeze un sistem de comunicare analogic.”

Pași grăbiți pe scări. Cosmin apăru în pragul bucătăriei, părul castaniu vâlvoi, ochelarii rotunzi puțin strâmbi pe nas. În mână ținea un walkie-talkie vechi.

„Nu merge!” anunță el dramatic. „Am schimbat bateriile de trei ori!”

„E duminică, dragul mamei.” Mama îi întinse o farfurie cu clătite. „Poate că și aparatele vor să se odihnească.”

Cosmin se încruntă, dar acceptă farfuria. Când se așeză lângă Mara, aceasta observă urmele de cerneală albastră pe degetele lui – probabil de la experimentele cu coduri. Ochii lui mari o urmăreau cu atenție prin lentilele groase. Fratele ei mereu fusese prea deștept pentru vârsta lui.

„Ciudat cum s-au stricat toate deodată,” murmură el, tăind metodic clătita în pătrate perfecte.

„Coincidenţă,” zise Mara, ridicând din umeri. „Se mai întâmplă.”

„Da? Și routerul? Și televizorul? Și PlayStation-ul? Și -„

„Cosmin!” Mama bătu cu lingura de lemn în marginea tigăii. „Hai să ne bucurăm de o zi în familie. Când am mai stat așa, toți împreună?”

Telefonul fix din hol sună. Trei sunete lungi, exact ca în filmele vechi. Mama nu se mișcă.

„Nu răspunzi?” Tata apăru în bucătărie, ținând în mână o cană goală. Cămașa lui în carouri avea un nasture desfăcut, iar părul cărunt îi cădea rebel peste frunte.

„E duminică,” repetă mama. „Oricine ar fi, poate aștepta.”

Mara înghiți cu greutate clătita care i se lipise de cerul gurii. Trei sunete lungi erau semnalul bunicii. Stabiliseră codul acum o săptămână, când Mara îi povestise despre plan. „Dacă ai nevoie de mine, draga mea, sună și închide. Eu te sun înapoi – trei sunete lungi.„

„Poate e urgent,” insistă Mara.

Mama o privi lung. Colțul gurii i se ridică imperceptibil.

„Atunci du-te și răspunde tu.”

Mara se ridică prea repede, răsturnând aproape paharul cu suc. În urma ei, auzi scaunul lui Cosmin scrâșnind pe podea, parcă bănuitor.

În hol, pendula bunicii ticăia metodic. Ridică receptorul greu, de bachelită.

„Alo?”

„Mara, draga mea!” Vocea bunicii suna exact ca întotdeauna – caldă, cu acel tremur ușor care venea odată cu vârsta. „Cum merge revoluția ta mică?”

„Bunico, eu -„

„Știi, când eram eu de vârsta ta, am făcut ceva similar. Doar că atunci am ascuns cheile de la Trabant. Tatăl tău a fost furios! Dar după aceea, timp de o lună, am mers în fiecare duminică la picnic.”

Mara își lipi fruntea de peretele rece. Din bucătărie veneau râsete și voci animate.

„Crezi că am greșit?” șopti ea în receptor.

„Crezi tu că ai greșit?”

Pendula bătu ora zece. În mod normal, la ora asta, fiecare ar fi fost în camera lui, cu ochii lipiți de un ecran sau altul.

„Nu știu. Voiam doar…”

Se opri. Ce voise, de fapt?

„Voiam doar să fim din nou o familie,” termină Mara, vocea aproape o șoaptă.

Bunica râse încet, un sunet ca foșnetul frunzelor uscate.

„Și pentru asta ai trebuit să devii un mic hacker? Mă rog, în vremea mea îi spuneam sabotaj. Era mai romantic.”

„Nu sunt hacker! protestă Mara. Doar am… am citit manualul routerului.”

„Desigur, draga mea. Și eu „doar am citit” rețeta de colivă când am pus sare în loc de zahăr la pomana lui tanti Viorica. Uneori greșelile planificate sunt cele mai reușite.”

Mara auzi pași în spatele ei. Cosmin stătea în prag, ținând în mână o lupă veche și un carnet cu spirală.

„Cu cine vorbești?” întrebă el, mijind ochii în spatele ochelarilor. Lentilele îi măreau ochii până păreau două minge de ping-pong cafenii.

„Cu bunica.”

„Ah.” Cosmin se apropie, înclinându-și capul într-o parte ca un cățeluș curios. „Întreab-o dacă știe ceva despre pene de curent localizate. Am o teorie.”

Mara îi întinse receptorul. În timp ce Cosmin începu să explice teoriile lui despre „anomalii electromagnetice selective”, ea se întoarse spre bucătărie.

Mama și tata stăteau față în față la masă. Între ei, un joc de table pe care nu-l mai văzuse de ani. Zarurile zăceau abandonate lângă tablă, iar părinții ei păreau absorbiți într-o conversație șoptită.

„…știam de miercuri, spunea tata, mângâindu-și barba încărunțită. Din istoricul routerului.”

„Și nu mi-ai zis? Mama își dădu ochii peste cap,” dar zâmbea. „Halal partener!”

„Mi s-a părut drăguț. Plus că aveai nevoie de pauză. Te-am văzut cum dormi cu telefonul în mână trei seri la rând.”

Mara înghețase în prag. Părinții ei știau? De miercuri?

„Pot să intru sau e conversație privată?” întrebă ea, încercând să pară nonșalantă.

Mama își ridică privirea, iar pentru prima dată Mara observă cercurile vineții de sub ochii ei. Machiajul lipsea azi, și fața mamei părea mai obosită.

„Vino, scumpo.” Tata îi făcu loc lângă el. „Tocmai îi explicam mamei tale strategia ta de… cum să-i zic? Detox digital forțat?”

„Voi știați?”

„Draga mea,” mama râse, ștergându-și o lacrimă imaginară, „crezi că nu se observă când cineva intră în setările routerului cu parola MamaECeaMaiTare123 ?”

Mara își ascunse fața în palme. Din hol se auzea vocea lui Cosmin explicând bunicii despre „unde radio perturbate” și „coincidenţe statistice imposibile”.

„De ce m-ați lăsat?” mormăi ea printre degete.

„Pentru că,” interveni tata, punându-i o mână pe umăr, „uneori ideile proaste ale copiilor sunt mai înțelepte decât planurile bune ale adulților.”

„Mulțumesc pentru încredere, tată.”

„Cu plăcere. Acum, cine vrea să mă învețe să joc table? Am uitat complet regulile.”

Mama se ridică să aducă ceai. În timp ce trecea pe lângă Mara, îi șopti:

„Data viitoare când vrei să petreci timp cu noi, doar spune. E mai simplu decât să devii mastermind criminal.”

„Tehnic vorbind, nu e ilegal să-ți modifici propriul router,” protestă Mara.

„Tehnic vorbind, nici să-ți pedepsești fiica nu e,” replică mama, dar zâmbea.

Cosmin intră în bucătărie, flutură carnetul cu notițe.
„Bunica zice că că ar trebui să verificăm ceasul din hol, că merge cu două ore înainte. Care dintre voi l-a stricat?”

Mara, mama și tata se priviră. Nimeni nu atinsese ceasul.

„Asta e interesant,” murmură Cosmin, notând febril. „Foarte, foarte interesant.”

Pendula din hol bătu ora doisprezece. Sau zece. Sau cine mai știa, la punctul ăsta.

„Știți ce?” zise mama, privind pe fereastră unde soarele strălucea puternic. „Hai să ieșim în grădină. Să facem un picnic. Ca pe vremuri.”

Mara se uită la familia ei adunată în bucătăria însorită. Mama începuse să caute prin dulapuri pături vechi. Tata studia tabla de joc ca și cum ar fi fost o hartă a comorilor. Cosmin desenase un grafic complicat al „anomaliilor temporale” din casă.

Poate că nu plănuise exact asta. Dar cumva, haosul pe care-l crease părea mai real decât liniștea obișnuită a diminețelor de duminică.

„Mara?” Mama îi întinse o pătură colorată. Duci asta afară?

Luă pătura și se îndreptă spre ușă. În prag se opri.

„Mama? Mulțumesc că te-ai prefăcut surprinsă.”

„Cine s-a prefăcut?” Mama clipi inocent. „Eu chiar am crezut că e apocalipsa digitală. Am ascuns ciocolata în cămară, just in case.”

Râseră amândouă, iar sunetul umplu bucătăria mai cald decât razele soarelui.