Prima Întâlnire

Ușa de sticlă a restaurantului Bellavista se deschide silențios. Adrian își îndreptă cravata încă o dată – Sofia va fi impresionată de locul acesta scump. Trebuie să fie.

„Bună seara. Aveți rezervare?”

Vocea îi îngheață sângele în vene. Se întoarce încet, sperând să se înșele.

Elena.

Șaptesprezece ani mai târziu, dar aceeași ochi verzi care îl făceau să-și uite numele în liceu. Rochia neagră, părul perfect și gesturi sigure. Oare este angajată aici?

„Adrian?” Elena zâmbește, dar nu e un zâmbet cald. „Ce surpriză plăcută.”

„Elena. Eu… nu știam că lucrezi aici.”

„Nu lucrez aici.” Zâmbetul ei se lărgește. „Sunt proprietara.”

Proprietara? Cuvintele îi lovesc ca o palmă. Elena din liceu, cu caietele de la second-hand, acum deține asta.

„Scuze că am întârziat!”

Adrian se întoarce. O femeie înaltă, elegantă, se apropie grăbită dinspre intrare. Părul blond îi atinge umerii, iar costumul gri îi conturează perfect silueta. Exact ca în pozele de pe Tinder, doar că în realitate pare și mai sofisticată.

„Adrian, presupun?” Sofia îi întinde mâna. „Am avut o ședință care s-a prelungit.”

„Nu-i nimic, tocmai am ajuns și eu.”

Minciună. Stă în parcare de douăzeci de minute, repetând replici în oglinda retrovizoare.

Elena se interpune cu grația unui câine de vânătoare.

„Sunt Elena Petrescu, proprietara restaurantului. Bine ați venit la Bellavista.”

Sofia îi strânge mâna, studiind-o cu atenția unui arhitect care evaluează o clădire.

„Locul este superb. Design propriu?”

„Da, am studiat arhitectura la Milano.”

Stomacul se strânge. Milano? Elena a plecat și a reușit, în timp ce el s-a întors cu coada între picioare după divorț.

„Arhitectură?” Sofia se animă. „Și eu sunt arhitect.”

„Minunat! Să vă arăt masa.”

Elena îi conduce printre mese, iar Adrian observă cum toate privile se întorc după ea. Exact ca în liceu – intră într-o încăpere și devine centrul atenției.

„Iată,” Elena se oprește lângă o masă de lângă fereastră. „Cea mai bună vedere din restaurant.”

Sofia se așază elegant, dar Adrian ezită. Scaunul îi oferă o vedere perfectă asupra BMW-ului său. Prea perfectă.

„Este a ta, nu-i așa?” spune Elena. „Seria 7?”

„Da,” răspunde Adrian, prea repede.

Elena se uită la Sofia.

„Eu prefer să merg pe jos. Mai ecologic.”

Sofia roșește ușor.

„Și eu încerc să reduc amprenta de carbon.”

Terenul se clatină sub picioarele lui Adrian. Doar în două minute Elena a reușit să-l facă să pară un bărbat materialist care distruge planeta.

„Îmi veți permite să vă recomand ceva din meniu?” Elena scoate un carnețel mic. „Avem un file de vită excepțional astăzi.”

„Sună perfect,” spune Adrian.

„Și pentru dumneavoastră, domnișoară Sofia?”

„De fapt, sunt vegetariană.”

Elena nu clipește.

„Atunci risotto-ul nostru cu ciuperci trufe v-ar plăcea?”

Adrian își simte obrajii în flăcări. Nu știa că Sofia e vegetariană. Ce fel de bărbat invită o femeie la cină fără să întrebe despre preferințele alimentare?

„Și băutura?” Elena continuă. „Un vin roșu?”

„Eu nu beau alcool în timpul săptămânii,” spune Sofia. „Poate o apă minerală?”

Elena se întoarce către Adrian cu o expresie inocentă.

„Și dumneavoastră? Încă mai beți ca în liceu?”

Răutăcioasa! În liceuconsuma bere ieftină cu băieții doar ca să găsească curajul să vorbească cu ea.

„Nu mai beau deloc.”

„Minunat! Maturizarea e frumoasă, nu-i așa?”

Sofia îl privește cu aprobare.

„Elena și cu mine ne cunoaștem din liceu,” spune Adrian, încercând să preia controlul conversației.

„Ah, prieteni din copilărie!” Sofia pare încântată. „Și ați rămas în legătură?”

„Nu…” răspunde Elena. „Adrian a plecat destul de brusc după liceu. Fără să spună pa.”

Cuvintele atârnă în aer ca fumul unei țigari ieftine. Sofia îl privește pe Adrian cu o expresie confuză.

„Am avut de rezolvat niște… chestiuni de familie,” mormăi el.

„Înțeleg.” Elena își închide lent carnețelul. „Îmi aduc aminte cât de greu îți era să vorbești despre problema tatălui tău cu băutura.”

Aerul i se oprește în piept. 

„Elena…”

„Oh, îmi pare rău!” Elena își pune mâna la gură cu o expresie de groază teatrală. „Nu ar fi trebuit să spun asta.”

„Nu-i nimic,” spune Adrian cu vocea strânsă. „Asta a fost demult.”

„Mă întorc imediat cu comenzile.”

Elena se îndepărtează, lăsându-i singuri în tăcerea incomodă.

Sofia se joacă cu o șuviță de păr.

„Era iubita ta?”

Întrebarea vine directă, fără preludiu.

„Pentru o perioadă scurtă, în ultimul an de liceu.”

„Și ai plecat fără să-i spui nimic?”

Adrian se uită pe fereastră la BMW-ul său strălucitor. În liceu mergea cu autobuzul.

„Am fost acceptat la facultate în București. Era o oportunitate pe care nu puteam s-o ratez.”

Nu e minciună, dar nici adevărul complet. Adevărul e că fugise pentru că Elena devenise prea importantă.

„Înțeleg,” spune Sofia. „Uneori viața ne duce în direcții diferite.”

Elena se întoarce cu o sticlă de apă și două pahare.

„Mâncarea va fi gata în zece minute. Între timp, poate vă povestește Adrian despre noua lui afacere de consultanță IT.”

Sofia se întoarce către el cu interes.

„Nu știam că ai o afacere proprie!”

Gâtul i se usucă. Nu are o afacere proprie. E angajat la o firmă de consultanță.

„E ceva nou,” minte el. „Încă în dezvoltare.”

Elena se aplecă să îndrepte o furculiță.

„Adrian întotdeauna a fost modest. În liceu era la fel. Îți amintești când ai câștigat concursul de matematică la nivel național?”

Sofia pare impresionată.

„Concurs național? Asta e fantastic!”

„A fost doar un concurs mic,” spuse el.

Elena plecă zâmbind.

„Îmi pare rău, trebuie să verific bucătăria.”

Sofia se apleacă înainte.

„Spune-mi despre concursul ăla.”

Transpirația îi înmoaie gulerul cămășii.

„De fapt…” Adrian își freacă tâmplele. „Elena exagerează. N-a fost la nivel național. A fost doar județean. Și la informatică, nu la matematică.”

Sofia clipește surprinsă.

„Oh. Dar tot e o realizare frumoasă.”

„Sofia, trebuie să-ți spun ceva. Elena încearcă să mă facă să par mai interesant decât sunt în realitate.”

„Ce vrei să spui?”

„Nu am o afacere proprie. Sunt angajat la o firmă. Nu am câștigat concursuri naționale. Și BMW-ul… l-am luat în leasing săptămâna trecută pentru că voiam să fac o impresie bună.”

Sofia se uită la el timp de câteva secunde. Apoi începe să râdă.

„Adrian, apreciez sinceritatea. Majoritatea bărbaților de pe aplicații mint mai mult de jumătate din profil.”

„Și nu te deranjează?”

„Că nu ești milionar? Nu.” Sofia zâmbește. „Dar mă deranjează că fosta ta pare să se distreze pe seama noastră.”

Adrian se întoarce. Elena stă la bar, dar îi urmărește din colțul ochiului.

„Îmi pare rău. Nu știam că restaurantul e al ei.”

„Ce s-a întâmplat între voi? Pentru că e evident că nu s-a terminat frumos.”

Adrian bea o înghițitură de apă.

„Am fost un laș. Era ultima săptămână din liceu. Elena vorbea despre viitor, despre ce o să facem după facultate. Avea planuri mari. Și eu m-am panicat.”

„Ai fugit.”

„Am fugit. Fără să-i explic de ce.”

Elena se întoarce cu două farfurii, zâmbind ca o pisică care tocmai a prins un șoarece.

„Iată! Risotto pentru Sofia și vita pentru Adrian.” Așează farfuriile cu precizie. „Cum merge conversația?”

„Elena,” spune Adrian, punând furculița jos și privindu-o direct în ochi pentru prima dată în seara asta. „De ce faci asta?”

„Ce anume fac?”

„Știi foarte bine. Jocurile astea. De ce?”

Masca Elenei alunecă pentru o secundă. Sub zâmbetul perfect, Adrian zărește ceva dureros și furios.

„Nu fac niciun joc, Adrian.”

„Ba da, faci. Încerci să mă faci să par un idiot. Și vreau să știu de ce.”

Elena se așează încet pe scaunul liber. Pentru prima dată în seara asta, pare obosită.

„Vrei să știi de ce? Pentru că ai dispărut. Pur și simplu. Într-o zi eram împreună, și a doua zi nu-mi mai răspundeai la telefon.”

„Elena…”

„Nu.” Ridică mâna. „M-ai lăsat să cred că am făcut ceva greșit. Că nu eram destul de bună pentru tine.”

Ceva i se strânge în piept.

„Nu a fost din cauza ta.”

„Atunci din cauza cui? Pentru că eu nu am primit niciodată o explicație.”

Sofia se ridică încet.

„Poate ar trebui să vă las singuri…”

„Nu,” spune Elena. „Sofia, te rog să rămâi. Asta nu e despre noi doi. E despre Adrian și modul în care tratează oamenii când lucrurile devin prea reale.”

Adrian își trece mâna prin păr.

„Ai dreptate. Am fost un laș. Și îmi pare rău.”

„De ce? De ce ai fugit?”

„Pentru că te iubeam prea mult. Și asta mă îngrozea.”

Elena clipește.

„Mă iubeai și ai fugit?”

„Eram doar Adrian-care-nu-se-remarcă. Tu erai Elena-cea-frumoasă-inteligentă-cu planuri mari. Dacă rămâneam, ajungeam să exist doar prin tine. Am fugit pentru că am crezut că e mai bine să fiu singur decât să risc să te pierd mai târziu.”

Elena se uită la el timp de câteva secunde.

„Asta e cea mai proastă logică pe care am auzit-o vreodată.”

„Știu.”

„M-ai pierdut oricum. Doar că ai ales tu când.”

Sofia se înclină înainte.

„Pot să spun ceva? Adrian, ce ai făcut a fost crud. Elena, înțeleg de ce ești furioasă. Dar…” Sofia se oprește. „Am văzut multe cupluri care construiesc pe frică. Nu durează niciodată.”

Elena o privește cu surprindere.

„Poate că Adrian a avut dreptate. Poate că nu era pregătit atunci.”

„Și acum sunt?” întreabă Adrian.

Sofia se gândește.

„Nu știu. Dar faptul că ai recunoscut că ai mințit… e un început.”

Elena râde amar.

„Deci nici măcar mașina nu e a ta?”

„Leasing. O să o returnez săptămâna viitoare.”

Elena se ridică și începe să strângă farfuriile.

„Știi ce e cel mai trist? Că băiatul de care m-am îndrăgostit în liceu era perfect așa cum era. Nu avea nevoie de BMW sau de afaceri imaginare.”

Se îndreaptă către bucătărie, dar se oprește.

„Mâncarea e din partea casei. Considerați-o o lecție despre sinceritate.”

Dispare în bucătărie, lăsându-i singuri.

Sofia studiază risotto-ul ei.

„Cum vrei să continuăm seara asta?”

Adrian râde, primul râs autentic din ultimele ore.

„Sincer? Nu am habar. În mod normal, acum ar trebui să fug.”

„Și o să fugi?”

Adrian se gândește. Stomacul îi era toul numai noduri, dar de data asta e altceva. Nu doar frica de a fi respins.

„Nu. De data asta nu fug.”

Sofia zâmbește.

„Bun. Să mâncăm. Și poate îmi poți povesti despre adevăratul Adrian.”

„Adevăratul Adrian e destul de plictisitor.”

„Las’ să judec eu asta.”

Adrian taie o bucată din vita. E perfect gătită.

„Adevăratul Adrian lucrează pentru o firmă unde scrie rapoarte pe care le citesc trei oameni. Stă într-un apartament cu o cameră și se uită la Netflix în fiecare seară.”

„Și?”

„Și pentru prima dată în viața lui, încearcă să fie cinstit despre cine e cu adevărat.”

Sofia ridică paharul cu apă.

„Pentru Adrian adevăratul.”

Ciocnesc paharele, iar Adrian… ceva se schimbă în pieptul lui. Nu triumf, nu ușurare completă. Ceva nou. Încet, fragil.