Tema: Două persoane se ceartă în șoaptă, ca să nu o trezească pe a treia.
Perspectiva lui
Deschid ușa garsonierei. Orice zgomot ar putea trezi copilul. Târziu. Liniștea sugerează că Andreea a reușit s-o adoarmă.
Mă descalț și las geanta lângă ușă. Fiecare mișcare, calculată. Dar gândul dispare când zăresc silueta Andreei în pragul dormitorului.
„Marius, ce naiba faci? Bine că nu ai venit dimineața, când trebuia să pleci din nou!”
Șoaptele ei sunt mai deranjante decât lumina bruscă din bucătărie ce îmi dezvăluie încruntarea de pe chipul ei.
„Doar știi că am de lucru. Trebuie să stau peste program ca să reușesc.„
Cuvintele ies mecanic, un reflex condiționat de disputele anterioare. Teama că fetița se va trezi îmi usucă gâtul.
„Pentru a câta oară? Îți dai seama cât de ridicol sună? Cine știe unde ai fost…”
Ochii ei par mai mari, mai înverșunați. O privesc îndelung. Pe limbă îmi stau cuvinte tăioase născute dintr-un sentiment de nedreptate.
Oare un aruncător de cuțite legat la ochi ar nimeri la fel de precis dacă femeia de pe roata în mișcare l-ar fi înfuriat înainte?
Respir adânc și schițez un zâmbet.
„Andreea, am fost la muncă. Tu ce crezi, că am vreo aventură?”
„… și dacă ai avea pe cineva, măcar aș înțelege de ce ești tot timpul plecat,” vocea ei tremură.
„Șeful apreciază eforturile mele. Când voi obține avansarea, o să avem mai mulți bani. Nu asta vrei?”
„Mai mulți bani? Da, dar vreau un soț, nu un portofel cu picioare.”
Ochii i se umplu de lacrimi.
„Trebuie să reușesc. Și pentru mine e greu, dar sunt aproape. Mai ai puțină răbdare.”
Îi caut în privire o confirmare, o speranță, ceva care să ne readucă echilibrul de acum doi ani.
„Iar când o să ai avansarea, ce-o să se întâmple? O să-ți iei concediu un an?” sarcasmul îi colorează șoaptele.
Îmi întoarce spatele și se îndreaptă spre locul unde somnul fetiței rămâne netulburat.
„Răbdarea mea are limite, Marius,” piere în întuneric.
Sting lumina, mă dezbrac de cămașă și cad pe canapea. Mirosul acru de transpirație nu mă mai deranjează, e doar ceva nepotrivit care se adaugă la tot.
Pun telefonul pe silențios și îl așez alături, să-i simt vibrația la 6:15.
Privesc bucata de cer vizibilă prin crăpătura perdelelor. Continui să mă gândesc la pacea pierdută din această garsonieră, unde zidurile absorb ecourile certurilor în șoaptă.
Perspectiva ei
Cu fiecare minut, anxietatea crește. Unde poate fi Marius la această oră?
Lângă mine, respirația ușoară și ritmică a fetiței. Orele petrecute alături de ea, citindu-i despre Moșmondilă, iepurașul curajos. Acum doarme adânc, probabil visând la înghețată.
Stau trează, așteptând cheia în ușă. Ochii ard de oboseală în această tăcere profundă. Sau poate ar fi mai bine să adorm?
Un ușor foșnet întrerupe liniștea. Marius. E acasă!
Mă ridic din pat fără să mișc prea mult salteaua. Inima bate repede, anticipând confruntarea. Pardoseala rece accentuează vigilența.
S-a trezit? Nu…
Cu pași măsurați, ajung în pragul dormitorului. Marius stă acolo, ca și cum ar fi așteptat să mă găsească. Aprind lumina la bucătărie. Zgomotul întrerupătorului îmi oprește pentru o clipă respirația.
„Marius, ce naiba faci? Bine că nu ai venit dimineața, când trebuia să pleci din nou!”
Șoptesc, stăpânindu-mi tonul. În ochii lui, vinovăție amestecată cu oboseală.
„Doar știi că am de lucru. Trebuie să stau peste program ca să reușesc.”
Rostește fiecare cuvânt ca o scuză uzată.
De ce repetă mereu aceleași cuvinte, crezând că asta justifică absența lui?
„Pentru a câta oară? Îți dai seama cât de ridicol sună? Cine știe unde ai fost…”
Sunt pe punctul de a plânge. Unde sunt îmbrățișările și râsetele de altădată?
Cuvintele rostite și nerostite se adaugă epuizării din corp.
„Andreea, am fost la muncă. Tu ce crezi, că am vreo aventură?”
Mai bine tăcea.
Cuvintele lui mă lovesc în stomac, iar inima bubuie. Sper să nu audă fetița.
„… și dacă ai avea, măcar aș înțelege de ce ești tot timpul plecat”, răspund cu urechile ciulite spre dormitor.
„Șeful apreciază eforturile mele. Când voi obține avansarea, o să avem mai mulți bani. Nu asta vrei?”
În ochii lui, speranță. În glas, nuanțe de disperare.
„Mai mulți bani? Da, dar vreau un soț, nu un portofel cu picioare.”
Sunt prinsă într-un cerc vicios.
„Trebuie să reușesc. Și pentru mine e greu, dar sunt aproape. Mai ai puțină răbdare.”
Cum s-a ajuns aici? Ce nu am făcut bine? De ce crede că banii contează mai mult decât familia?
„Și când o să ai avansarea, ce-o să se întâmple? O să-ți iei concediu un an să stai cu noi?”
Furia mi se transformă în durere ascuțită. Nu-i aștept răspunsul și mă întorc. Înainte de a dispărea în dormitor, las să se audă:
„Răbdarea mea are limite, Marius.”
În cameră, lumina lunii dansează pe pereți. Mă așez epuizată alături de patul micuț unde doarme netulburată fiica noastră. O ating pe obraz.
Las pe obrazul meu lacrimi fierbinți. Atât de mult îmi doresc pentru ea o familie fericită și unită!
În liniștea garsonierei noastre, zgomotul tăcut al distanței dintre mine și Marius continuă să mă bântuie.
Vrei să știi când scriu ceva nou? Înscrie-te 👇