Pași greșiți

Încă plouă când închid ușa în urma mea. Apartamentul e cufundat în semiîntuneric, dungi palide de lumină de la felinarele stradale se strecoară printre jaluzele. Neonul roșu al magazinului de vizavi pulsează ritmic, colorând sporadic interiorul într-o nuanță sângerie.

„Am crezut că nu mai vii.”

Tresar involuntar. Vocea vine din colțul cel mai întunecat al camerei. Nu văzusem pe nimeni când am intrat.

„Trebuia să mă asigur că nu mă urmărește nimeni,” răspund, încercând să-mi mențin vocea fermă.

Îmi scot haina udă și o arunc pe spătarul unui scaun. Tăcerea lasă loc picăturilor care se preling pe parchet și respirației încă agitată după ce am urcat scările în fugă. Am evitat liftul – prea riscant, prea expus.

„Ai adus ce ți-am cerut?” întreabă pe un ton rece, calculat.

Nu răspund imediat. Încerc să disting conturul lui în întuneric, dar ochii nu mi s-au obișnuit încă. Aud doar o respirație controlată, calmă – mult prea calmă pentru situația în care ne aflăm.

„Ai verificat apartamentul?” întreb, ignorându-i întrebarea.

Un oftat ușor din întuneric.

„Evident. Sunt aici de două ore. E curat. Nimeni nu știe de locul ăsta.”

Cu degete care refuză să rămână ferme, scot plicul din buzunarul interior al vestonului. Îl strâng ca și cum m-aș teme că ar putea dispărea în orice moment.

„Înainte să ți-l dau, vreau să știu că ea e în siguranță.”

O mișcare în colț. Se ridică și face câțiva pași, rămânând totuși în umbră. Prin geam, lumina intermitentă a neonului îi dezvăluie pentru o fracțiune de secundă conturul – înalt, cu umeri lați. Îl recunosc, deși nu-i văd fața.

„Ești în poziția de a pune condiții?” întreabă cu voce joasă, tăioasă. „După ce ai făcut?”

„N-am avut de ales. Știi bine asta.”

„Mereu există o alegere.”

Un fulger brăzdează cerul, urmat imediat de un tunet asurzitor. Pentru o clipă, camera se luminează, și-l văd – drept, sigur, implacabil. Mă simt mărunt în fața lui, înghesuit lângă ușă, fiecare mușchi pregătit pentru fugă. Apoi, din nou întuneric.

„Vreau doar să știu unde e ea,” spun, și vocea îmi tremură pentru prima dată. Nu mai pot să mă prefac. „Te rog. Doar spune-mi că e bine.”

Degetele îmi strâng plicul până îmi amorțesc articulațiile. Două săptămâni. Două săptămâni de coșmar.

Se apropie, oprindu-se la jumătatea distanței dintre noi. Acum văd că poartă ceva închis la culoare – un pulover sau o jachetă. Mâinile îi sunt goale, ținute ușor ridicate, semn că nu ascunde nimic periculos. Sau cel puțin, așa vrea să cred.

„Îți pasă acum?”

„Întotdeauna mi-a păsat.” Înghit cu greu, cu gâtul strâns. „E tot ce am.”

„Dar nu destul pentru a te opri.”

Conversația noastră e un dans în cerc, fiecare încercând să ghicească intențiile celuilalt, testând limitele, căutând fisuri. Vechea noastră prietenie zace în cioburi la picioarele noastre.

„Cum de ai aflat?” mă întreabă.

„Am avut mult timp să te cunosc. Știu cum gândești.” Fac o pauză, înghițind nodul din gât. „Sau cel puțin, credeam că știu.”

Mă apropii de fereastră, trăgând ușor jaluzeaua. Lumina de afară îmi luminează parțial chipul. Barba nerasă, cearcănele adânci, hainele șifonate – toate reflectate slab în geamul murdar.

„E ironic,” continui. „Noi doi, aici. După tot ce-a fost.”

„N-a fost nimic,” replică el cu duritate. „A fost o iluzie.”

„Nu mai suport întunericul ăsta,” spun, bâjbâind după întrerupătorul de lângă mine. „Dacă ai fi vrut să mă omori, ai fi făcut-o deja.” 

Un click și camera se luminează brusc. Lumina nemiloasă dezvăluie detalii pe care întunericul le-a ascuns. Fața lui e tensionată, obosită. Mâna dreaptă îi e bandajată, cu o urmă de sânge vizibilă prin pansament.

„Mai întâi, ea.” Vocea îmi tremură, dar nu de frică, ci de furie abia controlată. „Spune-mi doar că e bine.” 

„E în siguranță. Departe de tot haosul ăsta. Departe de tine.”

Cuvintele lui mă lovesc în plex. Rămân nemișcat, cu față la el, în același timp aproape și incredibil de departe unul de celălalt.

„N-ai încredere în mine nici acum?” întreabă.

„De ce aș avea?” Furia îmi înroșește vederea. „După tot ce s-a întâmplat?”

„Eu am încercat să te ajut.” Vocea lui vibrează de emoție abia controlată. „De la început. Dar tu n-ai vrut să asculți.”

Fața lui, cândva atât de familiară, acum pare a unui străin.

„Nu înțelegi,” îi spun, „nu înțelegi prin ce am trecut.”

„Înțeleg mai mult decât crezi.”

Becul din tavan pâlpâie scurt, ca și cum ar ezita între noi. Țin plicul strâns în mână, cu marginile tăioase ale conținutului apăsând prin hârtie. 

În liniștea apartamentului, doar ploaia care lovește geamul mai sparge tăcerea. El face un pas înainte, apropriindu-se imperceptibil, iar scândura veche de sub tălpi scoate un scârțâit amenințător. Mâna lui stângă se ridică ușor și atunci o văd – verigheta de aur captând pentru o clipă lumina. Același tip de verighetă pe care o căutasem luni întregi printre lucrurile dispărute, sperând la un indiciu, la orice. Mâna lui coboară înapoi, ca și cum ar fi renunțat la un gest neînceput.

„Unde e ea?” întreb din nou, vocea mai dură acum. „Ultima oară.”

Oftează adânc, parcă renunțând la o luptă interioară.

„Dacă îți spun, ce vei face?”

„O vreau înapoi.” Vocea îmi tremură.

Un râs amar îi scapă.

„După tot ce-ai făcut? Crezi că e posibil?”

Mâna îmi alunecă instinctiv spre buzunarul jachetei. Un reflex de autoapărare, nimic mai mult. Dar el observă.

„Ce ai de gând să faci?” mă întreabă, tensionându-se vizibil. „Iar?”

„Nu vreau să te rănesc. Niciodată n-am vrut.”

„Și totuși, iată-ne aici.”

Face și el un gest brusc spre buzunarul lui interior. Pulsul îmi explodează în tâmple. Gâtul mi se usucă. Din instinct, mă arunc înainte, încercând să-i prind mâna. Îl împing în perete. El se zbate, se răsucește. Ne ciocnim de mobilier.

Simt o durere în tâmplă când cotul lui mă lovește. Mă clatin, dar nu-i dau drumul. Ne împingem unul pe celălalt, cu corpurile încordate. Un zgomot de sticlă spartă răsună în cameră. Mâinile lui, mâinile mele, lovituri, răsuflări tăiate.

O nouă durere ascuțită îmi străpunge abdomenul. Nu realizez imediat ce s-a întâmplat. Mă împing înapoi și privesc în jos.

Un ciob de sticlă lung, straniu de frumos în lumina nemiloasă a becului, îmi iese din stomac. Reflexii roșiatice dansează pe suprafața lui triunghiulară. Degetele mele îl ating distant, înainte ca mintea să înregistreze că acel roșu este sângele meu.

„De ce?” murmur, privindu-l. A rămas înmărmurit, cu ochii larg deschiși.

„N-am vrut… Te-ai aruncat… ” Vocea lui tremură. „Voiam doar să scot telefonul și…”

Cad în genunchi. Durerea devine din ce în ce mai fierbinte în mine.

„E bine?” șoptesc. „Spune-mi doar că e bine.”

Îngenunchează lângă mine.

„E bine, David. A fost mereu în siguranță.”

Plicul îmi cade din mână, împrăștiind conținutul pe podea. Fotografii – zeci de fotografii. Le-am adunat în secret, săptămâni întregi. Sunt imagini cu o fetiță mică, zâmbitoare. Maria, fiica mea, crescând departe de mine. Prima zi de școală, sărbători, momente cotidiene – toate momentele pe care le-am pierdut. Și printre ele, fotografia care mi-a schimbat viața – un prim-plan cu ea, purtând cerceii de argint cu piatră albastră. Acei cercei dăruiți soției mele înainte să dispară, spunându-i că într-o zi vor fi ai fiicei noastre. 

„Am vrut doar…” Vocea mi se stinge. „Am vrut doar să o cunosc.”

Privirea mi se încețoșează. În ultimele momente de conștiență, îi văd chipul distorsionat de groază. Tatăl adoptiv al copilului meu. Bărbatul care a încercat să mă țină departe de fiica pe care n-am știut niciodată că o am, până acum două săptămâni, când am primit acel test de paternitate anonim.

Bărbatul care tocmai m-a ucis din autoapărare.

Întunericul mă cuprinde complet.