Pământul de nicăieri

Crivățul sfâșia aerul. Rudy se lipi de marginea craterului, respirația îi ieșea în aburi albi, scurți. Zăpada îi intrase pe sub guler, topindu-se și șiroind în picături reci pe șira spinării. Degetele îi amorțiseră pe patul puștii, insensibile ca niște crengi moarte.

Pământul tremura sub exploziile de mortiere de acum două ore. Gustul de praf și metal nu-i mai ieșea din gură. Dar acum știa că erau ultimele lor șase ore. La șase dimineața venea camionul de evacuare. Primul și ultimul, după trei luni în iadul ăsta înghețat.

Scrisoarea din buzunarul stâng îi ținea mâna caldă. 

„Rudy, doctorul spune că nu mai am mult timp. Te aștept acasă. Nu muri acolo pentru că nu mă vei găsi pe lumea cealaltă. – Martha” 

Hârtia subțire și moale îi amintea de pielea ei.

„Ordin de la batalion,” șopti Frog, ghemuit lângă el.

Băiatul avea părul blond, dar cărunțit pe margini ca al unui bătrân. Mâinile îi tremurau constant, un tremur fin care nu se oprea.

„Iar?” întrebă Rudy fără să-și întoarcă privirea de la câmpul gol din fața lor. „Camionul vine la șase. Doar să stăm aici până atunci.”

Tăcerea care urmă îi spuse totul. Frog evită privirea lui, frecându-și ciotul degetului pierdut acum o săptămână, când încerca să dezamorseze o mină.

Wolf dădu din cap. Barba grizontă îi era încărcată de gheață și ridurile îi tăiau fața ca șanțurile din câmpul de luptă de la Winterburg. Binoclul agățat la gât avea lentilele crăpate, dar încă funcționa.

„Au zis că au localizat un grup de partizani. Trebuie să curățăm zona înainte de evacuare.”

Oscar scuipă în zăpadă și râse scurt. Era un tip înalt și subțire, cu umerii lăsați și o tuse care îl măcina de luni. Mantaua îi atârna ca pe o sperietoare. Râsul lui suna sec, ca un bocet.

„Curățăm zona? În cinci ore? Să-i ia toți dracii!”

Wolf îi făcu semn să tacă din craterul vecin. Departe, o rachetă de semnalizare străpunse întunericul. Trei secunde de lumină verzuie, apoi din nou semiintuneric.

„S-au mișcat spre colină,” murmură el.

Rudy își atinse cu limba colțul buzei, acolo unde avea o tăietură care nu se vindeca niciodată. Cinci ore. Doar cinci ore și scăpa din infernul ăsta. Înapoi la Martha. Înapoi la cafeneaua lui cu tavanul de lemn care scârțâia când ploua.

Frog își aprinse o țigară, ținând-o ascunsă în mâinile cu unghiile roase.

„Treizeci de partizani, cel mult. Îi curățăm rapid și ne întoarcem să ne pregătim bagajele.”

„Ce bagaje?” spuse Oscar din poziția lui, mai în spate, înainte să fie cuprins de o criză de tuse. Am doar rănile astea și un dicționar rusesc pe care nu l-am deschis niciodată.

„Pentru ce îl ai?” strigă Wolf.

„Să înțeleg ce urlă când îi împușc.”

„Ar trebui să-l folosești să înveți să ceri iertare,” răspunse Wolf cu gals de preot răspopit.

Rudy își frecă mâinile. Avea o cicatrice în formă de X pe dosul mâinii drepte, de când încercase să se apere de o schijă rătăcită. În buzunarul din dreapta avea fotografii cu Martha. Doctorul îi dăduse două luni. Două luni în care el trebuia să ajungă acasă, nu să moară în craterul ăsta blestemat.

„Unde e Poetul?” întrebă, desfăcând cu mâini înghețate o conservă.

„Mort. Ieri. În bunkerul doi,” răspunse Oscar, scuipând din nou. De data asta cu sânge. L-au prins rușii. Am auzit împușcăturile. Și pe el urlând la ei într-o rusă stâlcită că sunt niște scârnavii avortate în ziua de Crăciun.”

„Ha,” adăugă Wolf. „Se pare că știa rusește mai bine decât Oscar cu dicționarul lui.”

„La șase vine camionul,” spuse Rudy, mai mult pentru el. „La șase dimineața.”

Wolf își trecu o mână prin barba încărcată de gheață.

„Dacă mai există ceva de evacuat până atunci.”

Rudy nu răspunse. Privea fix conserva deschisă, dar în minte vedea fața lui Martha din ultima fotografie. Palidă, slăbită, dar încă zâmbind. Pentru el. Mâinile ei erau mici și calde, așa diferite de ghearele înghețate care îi atârnau acum de încheieturi.

„Am treizeci și cinci de ani,” spuse el în cele din urmă.

„Și?”

„Soția mea moare. Doctorul i-a dat două luni. A trecut deja jumătate din timp.”

Tăcerea care urmă fu grea ca plumbul. Frog își opri frecatul de la ciotul degetului pierdut și îl privi cu ochii săi albaștri, prea mari pentru fața slăbită.

Wolf se întoarse spre el.

„Nu mi-ai spus.”

„Pentru că nu conta. Dar acum… camionul ăla e singura mea șansă să o mai văd.”

„Romantic, comentă Oscar din gaura lui. Te întorci acasă să-ți urmărești nevasta cum moare. Eu mă întorc să-li urmăresc pe proprietar cum îmi dă hainele afară din apartament.”

Frog aruncă țigara în zăpada din craterul lor comun.

„Atunci să terminăm repede cu mizeria asta. Intrăm, îi curățăm și ne întoarcem.”

În depărtare, tunurile rusești începură să bubuie din nou. Oscar își trase căciula mai adânc pe frunte.

„Nu înțelegeți, șopti Rudy. Dacă mor aici, ea o să moară singură. Nu o să apuce să-mi spună că mă iartă.”

„Că te iartă pentru ce?” întrebă Oscar, cu vocea răgușită.

Rudy închise ochii.

„Pentru că am ales războiul în loc s-o aleg pe ea. Pentru că am plecat să mă joc dea soldatul, în loc să rămân să-i țin mâna când a aflat de boală.”

„Păi și acum ți-ai dat seama că ești prost?” răcni Wolf. „Felicitări!”

Dintr-odată, terenul din fața lor se lumină. Mortiere, explozii în lanț. Wolf îi împinse pe toți în fundul craterului cu brațele lui lungi.

„Stați jos!”

Pământul tremura sub ei. Frog se ghemui lângă Rudy în spațiul îngust, tremurând și el. Oscar gemea în craterul lui. Cineva țipa undeva la dreapta lor.

„Ăsta e Klaus,” șopti Frog.

„Taci!”

Un proiectil căzu la mai puțin de cincizeci de metri de ei. Suflul îi azvârli în partea opusă, pe peretele de pământ înghețat. Când Rudy deschise ochii, văzu că Frog sângera din nas, picăturile roșii contrastând cu pielea lui albă ca ceara.

„Ai pățit ceva?”

Frog clătină din cap, ștergându-și sângele cu dosul mâinii.

„Sunt bine. Cât e ceasul?”

Rudy se uită la încheietura mâinii. Ceasul îi era crăpat, dar încă merge. Curea de piele era uzată și o pată de sânge veche de pe cadran acoperea ora 15.

„Trei și jumătate. Două ore și jumătate până la camion.”

Wolf își coborî binoclul și se uită în zare lung, ca și cum ar fi căutat un răspuns.

„Aștia atacă.”

Stomacul lui Rudy se răsuci.

„Câți?”

„Destui să ne îngroape aici.”

Wolf își verifică încărcătorul.

„Pregătiți-vă. Când ajung în raza de tragere, deschideți focul.”

Rudy își lipi obrazul de patul rece al armei. Se târî prin zăpadă până la marginea craterului și vădu rușii pregătindu-se pentru un nou atac. Prin zăpada roșie se mișcau ca niște umbre. Cu pantofi cu toc ar fi fost mai greu să înainteze, iar absurditatea închipuirii îi smulse un zâmbet amar.

Dar erau prea mulți. Mult prea mulți pentru patru oameni obosiți și înfricoșați.

„Nu o să reușim.”

Wolf se întoarse spre el.

„Ba da. Pentru că nu ai de ales. Soția ta te așteaptă.”

„… da, ca să moară,” adăugă Oscar vesel. „Măcar știe ce-o așteaptă. Noi nici măcar atât.”

„Iau eu flancul stâng,” spuse Rudy.

Oscar dădu din cap, tușind din nou.

„Eu, centrul.”

O singură idee îl obseda pe Rudy: Două ore și jumătate. Doar două ore și jumătate să supraviețuiesc.

Primul soldat rus era foarte tânăr. Prin lunetă, Rudy îi vedea fața palidă, cu părul răzleț care ieșea de sub cască. Părea și mai speriat decât se simțea el. Un copil cu o pușcă prea mare.

Wolf își ridică arma.

„La țintă. Pentru acasă.”

„Pentru Martha,” șopti Rudy, gândindu-se la mâinile ei calde, și apăsă trăgaciul.

Împușcătura lui Wolf sparse tăcerea. Soldatul rus din față se prăbuși în zăpadă.

Pentru o secundă, a fost liniște. Apoi infernul se dezlănțui din nou.

Rudy trase orbește, încărcă din nou, trase iar. În minte număra secundele. O sută patruzeci și unu… o sută patruzeci și doi…

Un glonț îi șuieră pe lângă cască. Altul lovește zăpada din fața lui, aruncându-i gheață pe față.

„Rudy!” strigă Wolf. „Flancul stâng!”

Se întoarse și văzu trei soldați ruși care se strecurau pe la marginea craterului. Unul avea un topor în mână – un tip înalt, cu mustață neagră, care se pregătea să-l arunce, pe post de grenadă.

Se ridică din poziție și țintește primul rus. Trase. Primul căzu. Al doilea. Al treilea strigă în rusă înainte să se prăbușească.

Rudy se aruncă în crater chiar când exploziile îi acoperiră auzul. Când putea din nou să audă, Wolf țipa ceva. Frog nu se mai mișca, zăcând cu fața în zăpadă.

Se uită la ceas. Încheietura îi sângera, dar ceasul încă merge. Patru și zece.

Doar o oră și cincizeci de minute.

Rușii se retrăgeau, lăsând în urmă forme întunecate în zăpadă. Dar știa că se vor întoarce. Mereu se întorceau.

Wolf se târî lângă el, barba îi era acum naclăită de sânge.

„Frog e mort. Oscar e rănit la braț. Tu?”

„Întreg,” răspunse Rudy, gustul de sânge în gură.

„O oră și patruzeci și opt de minute, Wolf. Atât.”

Wolf dădu din cap și încărcă din nou arma.

„Atunci să le dăm nenorociților ce merită. Iar tu să ajungi acasă.”