Mantia iluziilor

Telefonul sună insistent, vibrând pe suprafața lustruită a biroului de mahon. Îl pun pe speaker în timp ce continui să aranjez documentele răspândite pe birou, foile albe contrastând cu lemnul închis la culoare.

„Alex, ai primit ultimele cifre? Clienții vor confirmarea astăzi.” Vocea lui Victor, distorsionată de difuzorul telefonului, umple încăperea cu tonul ei ascuțit, autoritar.

„Le am în față.” Rotesc ecranul laptopului, deși nu mă poate vedea. „Arată bine. Chiar prea bine.”

„Atunci ce te reține? Semnează și trimite-le acum. Toată lumea așteaptă.”

Privirea îmi alunecă spre scoica de pelerin așezată pe colțul biroului – albă, zimțată pe margini. O mică pată de noroi spaniol, roșiatic și uscat, încă persistă pe marginea ei.

„Am nevoie de puțin timp, Victor. Nu e o decizie ușoară.”

„Ce naiba s-a întâmplat cu tine de când te-ai întors din vacanța aia? Era o formalitate. Acum șase luni ai fi semnat fără să clipești.”

Ating delicat scoica, textura ei aspră contrastând cu netezimea biroului. Din memorie răzbate ploaia mocănească de pe meseta castiliană, picăturile fine pătrunzând prin tricou, cerul infinit de un albastru imposibil, simplitatea fiecărui pas pe poteca prăfuită.

„Nu a fost o vacanță. A fost un pelerinaj.”

Victor oftează adânc, un sunet greu precum aerul condiționat ce umple încăperea cu răcoare artificială. 

„Cum vrei să-i spui. Dar ai o companie de condus. Ai responsabilități. Oameni care depind de tine.”

„Te sun înapoi în treizeci de minute.”

Închid apelul înainte să protesteze, butonul roșu pulsând pentru o secundă. Mă ridic de pe scaunul ergonomic și mă apropii de fereastra panoramică. Douăzeci și șapte de etaje sub mine, orașul se întinde ca o hartă vie, clădirile de sticlă reflectând soarele, străzile pulsând de energie frenetică, mașinile ca niște insecte colorate.

Îmi trec degetele prin păr, tensiunea din gât coborând până în umeri ca un șarpe. Ne construim singuri închisorile. Privesc biroul luxos, telefonul care deja clipește cu notificări noi, lumina lui albastră pâlpâind ritmic, agenda de piele fină plină pentru săptămânile următoare. Zăbrelele sunt făcute din jurăminte, reguli și angajamente. Contractul de pe masă, cu clauzele lui elegante în font minuscul și cifrele impresionante îngroșate strategic. Zidurile sunt ridicate din îndoiala de sine și limitele pe care le acceptăm fără să le contestăm. Îndoiala că aș putea trăi altfel, că aș putea să fiu mai mult decât titlul de pe cartea mea de vizită, tipărită pe carton premium.

Ating geamul rece, transparent, care separă lumile. Pe El Camino, într-o seară ploioasă, un bătrân pelerin cu față brăzdată și ochi pătrunzători mi-a spus: „Mergem pentru a ne pierde, nu pentru a găsi.” Atunci nu am înțeles, cuvintele lui plutind precum ceața deasă de pe dealuri.

Ușa biroului se deschide fără avertisment, lemnul masiv alunecând silențios pe balamale bine unse. Marta intră cu un teanc de dosare albastre, cu tocurile înalte lovindu-se ritmic de pardoseala de marmură.

„Scuze că te deranjez, dar astea au nevoie de semnătura ta înainte de întâlnirea de la trei.” Observă telefonul clipind. 

„Victor a mai sunat încă de trei ori. Pare agitat.”

„Lasă-le pe birou.” Rămân la fereastră, incapabil să mă întorc spre realitatea reprezentată de acele dosare grele, apăsătoare.

Marta nu pleacă. Părul șaten perfect prins în coc strâns și costumul ei bleumarin impecabil, fără nicio cută, întruchipează eficiența profesională. După opt ani ca asistentă, știe să-mi citească tăcerile mai bine decât cuvintele.

„S-a întâmplat ceva?”

Mă întorc spre ea, studiindu-i expresia calmă. Mereu eficientă, mereu loială, cu silueta ei subțire și dreaptă ca o santinelă. Oare înțelege?

„Crezi că am construit ceva care merită?”

Privirea, de un căprui deschis, îi trădează confuzia, pupilele dilatându-se ușor. „Desigur. Ești un exemplu pentru toată industria.”

„Nu compania. Viața mea.”

Pune dosarele pe măsuța de cafea din sticlă, nu pe biroul de lucru. Un gest mic, dar semnificativ.

„Ce s-a întâmplat pe drumul acela, Alex?”

Privesc în gol pentru câteva momente înainte de a răspunde, amintindu-mi revelația finală, imaginile din Spania suprapunându-se peste panorama orașului. Învelit în strălucirea iluzorie a succesului material, am mers ani de zile pe un drum pavat cu așteptări, ambiții și dorințe efemere. Această iluzie, cu promisiunile sale seducătoare, a devenit mantia mea, ascunzându-mi adevărata esență.

„Am înțeles că tot ce am construit e doar o mască.” Iau scoica de pelerin și i-o arăt, albul calcaros contrastând cu mâna mea bronzată de soarele spaniol. „Știi ce e asta?”

„Un suvenir?” vocea ei e precaută, măsurată.

„E un simbol. Pelerinii o poartă de sute de ani. Îți arată direcția.”

Marta ezită un moment, apoi se așază încet pe marginea fotoliului din colț. Niciodată n-a făcut asta înainte, bariera invizibilă dintre noi dizolvându-se pentru prima dată.

„Și care e direcția ta acum?” întreabă, înclinându-și capul într-o parte.

Pe El Camino, această mantie a început să se desprindă, fir cu fir, dezvăluind vulnerabilitățile și goliciunea care zăceau dedesubt. În fiecare pas pe pietrișul aspru, în fiecare suflare de vânt care mă atingea, aducând mirosuri de pământ și ierburi sălbatice, iluzia succesului material începea să se estompeze.

„Am mers douăzeci și șapte de zile, peste opt sute de kilometri, doar cu un rucsac și niște gânduri.” zâmbesc. „Prima săptămână a fost despre durerea fizică, bășici sângerânde și umerii înțepeniți. A doua, despre liniștea mentală, despre cerul senin deasupra drumului. A treia… a treia a fost despre adevăr.”

„Și care e adevărul, Alex?” Degetele ei subțiri se împletesc în poală, unghiile scurte, perfecte.

Mă întorc spre birou. Ridic contractul gros și-l examinez în lumina naturală ce se revarsă prin fereastră, ca și cum l-aș vedea pentru prima dată. Adevărul apărut pe traseu răzbate acum cu claritate:

„Că nu trebuie să semnez asta.”

Sprâncenele Martei se ridică, formând două arcuri perfecte pe fruntea ei netedă. „Dar e tranzacția pentru care ai muncit trei ani. E coroana imperiului tău.”

„Exact. Un imperiu construit pe concepte care nu mă mai reprezintă.”

„Victor va înnebuni. Consiliul va cere explicații. Presa va specula.”

Pun contractul jos cu un zgomot surd și ridic din umeri. „Probabil.”

„Și nu-ți pasă?” întreabă Marta, ridicându-și sprâncenele și lăsându-și mâinile îngrijite să cadă într-un gest de neînțelegere.

Privesc din nou pe fereastră. Un stol de păsări traversează cerul între zgârie-nori, formând instinctiv un model perfect.

„A lăsa totul în urmă înseamnă să renunți la lucrurile care te țin blocat sau care nu te mai ajută să mergi mai departe. Nu înseamnă să renunți la tot ce ai, ci să faci loc pentru ceva mai bun sau mai autentic.”

„Vorbești ca un guru, nu ca CEO-ul pe care îl știu,” spune ea cu un zâmbet pe jumătate amuzat.

Râd, pentru prima dată sincer de când m-am întors, sunetul răsunând în încăpere.

„Nu sunt un guru. Sunt doar un om care a mers destul de mult încât să-și dea seama că a luat-o pe un drum greșit.”

„Și ce vei face? Vei renunța la tot?”

Ridic telefonul negru și lucios și îl pun în modul silențios, ecranul devenind mat. Iau scoica aspră, cu textura ei naturală, și o așez deasupra contractului, albul calcaros contrastând cu hârtia premium.

„Nu la tot. Doar la ce nu e esențial.” Mă îndrept spre ușa masivă de stejar. „Anulează întâlnirile pentru restul zilei. Avem de redactat o nouă viziune pentru companie.”

Se uită când la mine, când la contract, când la scoică, privirea ei sărind între elemente ca într-un joc de șah.

„O viziune bazată pe… pelerinaj?” vocea ei poartă o notă de incertitudine.

„Pe autenticitate.” Deschid ușa, mânerul rece în palmă. Îi făc semn să mă urmeze. „Hai să mergem puțin. Cel mai bine gândesc când sunt în mișcare.”

Când ieșim din birou, arunc o ultimă privire în urmă. Scoica de pelerin rămâne stăpână peste contractul care, până ieri, părea să însemne totul pentru mine.