Iubește-ți aproapele („…noi doi”)

Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.

Ieri, cineva mi-a spus: „un televizor alb-negru nu știe ce înseamnă culorile!„

Iar asta mi-a adus aminte de momentele când eram mic. Pentru că nu aveam în casă televizor color, desenam un geam cu carioci și apoi îl puneam în fața ecranului. Și uite-așa, televizorul acela alb-negru devenea color, iar jocul ăsta mă făcea să uit de sărăcia din casă.

Și tot pe acele vremuri, când se lua curentul (pentru cei care nu știu cum a fost înainte de 1989, existau perioade din zi în care curentul era oprit în cartiere întregi pentru a se face economie), făceam teatru de păpuși pentru a imita emisiunile de desene animate pe care le pierdeam în orele de întuneric.

În acele momente în care copiii râdeau la năzbâtiile mele, uitam de jena teribilă pe care o simțeam în majoritatea timpului, pentru că aveam urdori la ochi. Uitam și de ochii roșii pe care îi aveam des, de la o conjunctivită netratată, anomalie care mă făcea să mă simt rușinat și fără niciun pic de încredere în mine.

Da, găseam mereu motive prin care să uit de toate neajunsurile și astfel mă simțeam bogat, curajos și brav. Și, mai mult decât toate acestea, mă simțeam acceptat de ceilalți. Îmi depășeam condiția oferind ce aveam mai bun în mine, imaginația și optimismul.

Apoi, multă vreme am uitat cum să fac în mod sănătos să mă simt acceptat. Și, în loc să le dăruiesc celor din jurul meu cadourile mele, bunătatea, talentul și aptitudinile mele, am ales calea mult mai ușoară.

Am renunțat la mine și am început să mă mulez pe cei din jurul meu. Să le fac pe plac. An de an s-a întâmplat ca în pilda cu broasca fiartă la foc mărunt. Ușor-ușor, am renunțat la relația cu mine și am adaptat-o în funcție de relația cu ceilalți. Așa cum și broasca a stat în apa ce se înfierbânta treptat.

Apoi, timp de douăzeci de ani, în relația cu partenera de viață, am continuat să mă șterg și să mă ascund la foc mărunt. Dispăream și adormeam.

Unii dintre noi însă conștientizează la un moment dat acest somn și se trezesc. O trezire care nu este blândă. Și doare al naibii de tare. Plus că celălalt trebuie să se trezească și el, iar mai apoi e nevoie de acceptarea reciprocă a noii forme a fiecăruia.

Relația de cuplu este ok atunci când relația fiecăruia cu sine este ok. Când fiecare aspiră să fie un întreg autentic și cu o valoare intrinsecă.

Prezența partenerului ar trebui să ne amplifice calitățile și unicitatea, nu să ne tocească strălucirea într-o uniformizare prost înțeleasă. A accepta să fii mai jos decât poți fi, doar ca să faci pe plac mi se pare o lașitate.

Și știu cum se simte asta. Am trecut de multe ori pe acel drum. Adunarea simplă „Ion + Maria = love” este fundamental greșită și, în mod firesc, aceasta este de fapt, dacă „Ion = love și Maria = love, atunci Ion + Maria = o dragoste autentică„.

Într-adevăr, este mai complexă această operație, iar drumul este mai anevoios în zona de responsabilitate personală. Nu mai merge să arunci pe umerii celuilalt „ne-iubirea”, pentru că atunci când o faci vei găsi motive de nemulțumire care vor duce la deteriorarea rapidă a legăturii dintre voi.

„- Nu ai făcut mâncare, deci sunt nefericit.”

„- Nu ai grijă de mine și sunt neiubit.”

„- Nu facem sex în seara asta.

– Aha, e clar că nu mai simți pentru mine iubire ca la început.”

„- Nu putem merge la mare în weekend pentru că nu ai bani.

– Aha, deci categoric nu mă iubești. Dacă mă iubeai, scoteai din pământ, din iarbă verde.”

„Bani. Copilul vrea să fim împreună. Mă voi sacrifica pentru asta.”

Toate de mai sus și încă o infinitate de variante sunt doar efecte ale unei relații defectuoase cu tine, în primul rând.

Subconștientul se va juca prin rănile tale emoționale și va scoate la iveală tot felul de gânduri și acțiuni pe care le vei arunca săgeți către celălalt.

Atenție însă, nu te încurajez să rămâi într-o relație toxică. Responsabilitatea ta vine pentru dezvoltarea ta, care va conduce la dezvoltarea relației. Dacă și celălalt dansează în tandem cu tine!

Nu poți cere ceea ce nu ai dreptul să ceri. Dezvoltarea celuilalt nu este o obligație pentru tine. Îl poți îndemna mai ales prin exemplul personal și îl poți sprijini, însă nu îl poți împinge de la spate. Vei obosi.

Pe termen lung, nimic nu merită suplinirea efortului celuilalt cu efortul tău.

Și iată că a venit momentul să te oprești și să respiri. Fă-o chiar acum!

Oprește-te, pune-ți ochii în zare și respiră de câteva ori liniștit și calm. Conștientizează că, începând chiar de acum, tu ești în controlul gândurilor și acțiunilor tale. Colorează viața în nuanțele tale de culoare preferate. Alb negru nu mai există. Există însă nuanțe de gri și nuanțe de albastru spirit roșu, pasiune portocaliu energetic și verde prospețime. Ca și multe alte culori pe care numai tu le știi…

Vei începe să vezi că, de fapt, când nu te mai apropii suficient de mult de tine, nu te poți apropia nici de celălalt. Este o condiție sine-qua-non.

Așa cum nu aș putea tăgădui zicerea „Nihil Sine Deo” („Nimic fără divinitate”) – când e vorba de spiritualitate –  tot așa nu am cum să spun că există o relație ok în doi, fără îmbrățișarea ideii de „Nihil Sine Te” („Nimic fără tine”).

Și-abia atunci îndemnul „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” are sens.