Cerința: Construiește scena în jurul dialogului>>> "- Te pot omorî până și cu șervețelele pe care ni le-au lăsat aștia la masă. - Eu te pot omorî fără ele…"
Îmi șterg palmele de pantalonii costumului. Știu că arăt exact cum mă simt – ca un copil care se joacă de-a adulții în hainele tatălui său. Costumul negru îmi atârnă prea larg pe umeri, iar cravata pare să mă strânguleze cu fiecare respirație. Dar asta e perfect. Exact imaginea pe care vreau să o proiectez.
Alessandro stă în fața ferestrelor panoramice, privind orașul de la etajul treizeci. Silueta lui se profilează perfect contra luminii de după-amiază – înalt, solid, cu spatele drept ca o lamă. Când se întoarce, ochii lui albaștri mă scanează de sus până jos cu dispreț abia ascuns.
Același dispreț pe care l-a avut și în urmă cu doi ani.
„Așadar, tu ești candidatul doi.”
Nu răspund imediat. Don Salvatore ne-a chemat pe amândoi pentru aceeași poziție – șeful securității pentru familia Torrino. Bătrânul vrea să ne vadă pe amândoi în acțiune înainte să decidă. O oră în această cameră, fără supraveghere, fără reguli. Cine rămâne în picioare, obține slujba.
Pentru mine, jobul e doar un bonus. Ceea ce vreau cu adevărat stă în fața mea.
Face câțiva pași către masa ovală din mijlocul camerei. Mișcările lui sunt fluide, calculat de lente. Ca un prădător care știe că prada nu are încotro să fugă.
„Trebuie să fie o greșeală să te cheme aici,” spune, trăgându-și scaunul cu o eleganță studiată. „Don Salvatore are nevoie de cineva cu experiență reală.”
Mă așez în scaunul din față, jucându-mi rolul perfect. Masa dintre noi e acoperită cu țesătură albă imaculată, cu șervețele de in plisate perfect în triunghiuri. Două pahare cu apă, două farfurii, două cuțite pentru fructe.
„Am experiența necesară,” răspund, lăsând vocea să îmi tremure ușor.
Râde – un sunet grav, fără nicio urmă de veselie.
„Experiență?” Se apleacă înainte, coatele pe masă. „Tu ai omorât trei oameni. Un drogat care datorea bani, un bătrân care a văzut prea mult, și un tâlhar care s-a dovedit prea lent. Improvizație de amator.”
Sângele îmi urcă în obraji, dar nu de rușine – de furie controlată. Informațiile lui sunt corecte. Am petrecut doi ani construind această identitate, lăsând urme care să sugereze exact ce vrea să creadă.
„Douăzeci și trei,” continuă, vocea rămânând calmă ca apa unui lac înghetat. „Profesioniști, judecători, rivali care credeau că sunt mai deștepți. Am început când aveam șaptesprezece ani.”
În timp ce vorbește, îmi amintesc fiecare detaliu din pregătire. Șase luni de antrenament fizic și psihologic. Studiul metodelor lui, al obiceiurilor, al punctelor slabe.
„Știi ce diferență e între noi?” Ridică una dintre șervețele, o examinează în lumină ca pe o piesă de artă. „Nu e despre armele pe care le folosești. E despre puterea de a decide cine merită să trăiască.”
Degetele lui se mișcă abil peste materialul fin, o răsucește, o modelează. În câteva secunde, șervețelul devine o frânghie improvizată.
„Te pot omorî până și cu șervetele pe care ni le-au lăsat ăștia la masă,” spun, ridicând propriul șervetel și încercând să par cât mai stângaci când îl răsucesc.
Se oprește din demonstrația lui. Îmi privește mâinile care se luptă cu materialul, apoi își aruncă privirea asupra costumului meu prea mare. Un zâmbet îi joacă în colțul gurii.
„Eu te pot omorî fără ele…”
Vocea lui e atât de liniștită încât aproape că șoptește. Se ridică din scaun cu grația unui dansator. Când se apropie de mine, simt mirosul lui – tutun scump și parfum italian discret.
„Vrei să știi cum?”
Își pune mâna pe spătarul scaunului meu, se apleacă atât de aproape încât simt căldura respirației lui pe ceafa.
„Presiune pe artera carotidă,” șoptește. „Douăsprezece secunde, maximum. Fără urme, fără zgomot.”
Mâna lui liberă se ridică spre gâtul meu. În acel moment, toată pregătirea îmi explodează în acțiune. Mâna mi se mișcă spre masa din față – exact unde am calculat, exact cum am repetat de sute de ori.
Cuțitul pentru fructe îi găsește coastele într-un unghi perfect calculat pentru a evita organele vitale, dar să tăie suficient pentru a-l slăbi.
Face un pas înapoi, privind în jos la mânerul care îi iese din coaste. Pentru prima dată în seara asta, masca de calm îi dispare de pe față.
„Tu…” începe să spună, apoi se oprește. „Tu nu ești un amator.”
Sângele începe să păteze cămașa lui albă, întinzându-se încet în jurul lamei.
„Nu chiar,” spun, vocea încă tremurându-mi. „Marco Bendetti era fratele meu.”
Își apasă mâna pe rană, înțelegând dintr-odată.
„Da, cel pe care l-ai executat în urmă cu doi ani pentru că „știa prea mult”. Doi ani m-am pregătit pentru momentul asta,” continui. „Am studiat fiecare înregistrare, fiecare mărturie, fiecare detaliu despre cum lucrezi.”
Se mișcă spre mine, dar nu cu rapiditatea de dinainte. Rana îi afectează echilibrul.
„Și am învățat de la cei mai buni,” spun, dându-mă la o parte de masa care ne separă. „Oameni care te știu bine.”
Sângele continuă să picure, formând o pată din ce în ce mai mare pe cămașa lui albă. Își schimbă poziția, respirația i se accelerează ușor. Privirea lui trece de la rana din coastă la mine, apoi la distanța dintre noi.
„Cât de mult știi despre mine?”
„Destul să știu că această rană îți va afecta reflexele,” răspund. „Destul să știu că preferi să îți omori adversarii cu mâinile goale. Și destul să știu că ai o slăbiciune pentru demonstrațiile dramatice care te fac vulnerabil.”
Râde – un sunet amar.
„Și acum?” întreabă. „Mă omori pentru răzbunare?”
„Nu,” răspund, și realizez că chiar asta simt. „Marco credea că există întotdeauna o soluție mai bună decât moartea.”
Dă din cap încet.
„Vrei să plec.”
„Vreau să dispari. Din oraș, din țară, din lumea asta. Să începi din nou, undeva departe.”
Tace câteva secunde, apăsând în continuare pe rană. Sângele îi pătrunde prin degete. Dă din cap încet, apoi se îndreaptă spre ușă cu mișcări din ce în ce mai grele.
Se oprește în pragul ușii, mâna pe clanță.
„Ai câștigat astăzi,” spune fără să se întoarcă. „Dar răzbunarea nu aduce înapoi morții.”
Ușa se închide cu un clicnet metalic.
Rămân singur în camera elegantă, privind petele de sânge care duc spre ieșire. Îmi dau seama că mâinile îmi tremură.
Mă așez înapoi pe scaunul răsturnat și îmi aranjez cravata. Când privesc sângele de pe cuțitul pe care îl șterg cu șervețelul alb, înțeleg că avea dreptate.
Dar Marco e mort, iar eu sunt viu.
Și asta e tot ce mai contează acum.
Vrei să știi când scriu ceva nou? Înscrie-te 👇