Într-o librărie cochetă din cartierul vechi al Bucureștiului, stăteam față în față cu Ana, o tânără dramaturgă care tocmai lansase prima ei piesă de teatru. Fusese un succes neașteptat, iar criticii lăudaseră în special dialogurile vii și autentice.
— Am citit articolul tău despre storytelling, îmi spuse Ana, răsfoind distrat o carte de pe masă. L-am printat și am subliniat aproape jumătate din el.
Afară ningea ușor, primii fulgi ai iernii dansând în lumina felinarelor. Printre rafturile înalte cu cărți, câțiva clienți răsfoiau volume în liniște.
— Te-a impresionat atât de mult? am întrebat, plăcut surprins.
— Foarte mult. Dar am și multe întrebări despre dialog specific. În teatru, cum creez subtext fără să am avantajul narațiunii?
— Subtext-ul e cheia. Gândește-te la „Dealuri ca elefanți albi” a lui Hemingway.
— N-am citit-o.
— E o poveste despre un cuplu care discută aparent despre peisaj și băutură. Bărbatul spune „Arată ca niște elefanți albi”, referindu-se la dealuri. Femeia răspunde „N-am văzut niciodată unul”. Apoi conversația alunecă spre „operația simplă” pe care el o sugerează. Ea întreabă „Și crezi că după asta vom fi bine? Vom fi fericiți?” El răspunde „Sigur că da. Este doar aer care intră”. Nicăieri nu se menționează cuvântul „avort„, dar cititorul înțelege.
Ana își notă ceva rapid în carnețel.
— Înțeleg. Deci personajele vorbesc despre un subiect, dar de fapt discută despre altceva.
— Exact. În teatru e și mai puternic. Gândește-te la Harold Pinter. În piesele lui, personajele pot discuta despre vreme, dar subtextul e despre putere, dominare, frică.
— Dar cum creez asta concret?
— Prin detalii semnificative și prin conflict. De exemplu, Tarantino folosește asta magistral. În scena de deschidere din Inglourious Basterds, colonelul Landa discută politicos despre lapte și familii cu fermierul francez. E o conversație aparent banală, dar știm că evrei se ascund sub podea. Când Landa cere un pahar de lapte și laudă vacile fermierului, nu e small talk, e o amenințare voalată.
— Deci subtextul vine din context, nu din cuvinte.
— Exact. La fel în „Pulp Fiction”, Jules și Vincent discută despre cum se numește un Quarter Pounder în Franța sau despre cât de intim e să masezi picioarele unei femei, dar știm că se îndreaptă spre o execuție. Fiecare replică poartă amenințarea violenței iminente.
Ana scrise repede câteva cuvinte.
— Ce altceva face un dialog bun?
— Conflictul. Fiecare schimb de replici ar trebui să conțină un conflict, chiar și minor. Fitzgerald face asta excelent în „Marele Gatsby”. Când Gatsby încearcă să-i propună lui Nick o afacere dubioasă, devine brusc ezitant: „Mai e un mic aspect,” spune el nesigur și se oprește. Nick îl întreabă dacă nu vrea să amâne discuția, iar Gatsby neagă: „Oh, nu e vorba de asta. Cel puțin—” și se poticnește de mai multe începuturi de frază. Apoi reia: „Uite, am crezut… dragă prietene (în engleză: „old sport”), tu nu câștigi prea mulți bani, așa-i?”
— Stilul de vorbire îl trădează.
— Exact. Ezitarea lui Gatsby arată stânjeneala, faptul că se rușinează de propunerea necinstită. Iar ticul verbal „old sport” e un marker de caracter, arată încercarea lui de a părea un aristocrat, deși e parvenit.
— Deci fiecare personaj trebuie să aibă o voce distinctă.
— Da, dar nu doar prin vocabular, ci prin felul de a gândi. Holden Caulfield din „De veghe în lanul de secară” folosește constant expresii ca „and all” sau „phony”, tipice unui adolescent rebel. Don Corleone din „Nașul” vorbește rar, cu autoritate, folosind proverbe și pilde. Michael, fiul său, evoluează de la un limbaj civil, educat, la replici reci și calculare pe măsură ce devine Nașul.
— Cum rămâne cu dialogurile din film versus literatură?
— În film, ai actori care pot transmite emoții prin expresie și voce. În literatură, trebuie să compensezi prin descriere. De exemplu, în „Nașul”, după ce Michael îi spune lui Kay „Nu”, negând că a ordonat uciderea lui Carlo, urmează o scenă fără dialog – doar ușa care se închide în fața ei. Acea tăcere spune totul despre transformarea lui Michael.
Ana se aplecă peste masă, captivată.
— Ce e mai important: ritmul sau conținutul?
— Ambele. Ritmul e ca muzica dialogului. Tarantino e maestru aici. În „Reservoir Dogs”, scena cu domnul Roz protestând despre bacșiș alternează replici scurte, tăioase, cu explicații mai lungi. Domnul Roz: „Nu cred în asta.” Domnul Albastru: „În ce?” Domnul Roz: „În a lăsa bacșiș.” Urmează o tiradă despre absurditatea sistemului de bacșișuri, apoi din nou replici scurte între personaje.
M-am oprit să răsfoiesc o carte de pe raft, apoi am continuat:
— Apoi ai pauzele. Dostoievski folosește tăcerile cu mare efect în „Crimă și pedeapsă”. Când Raskolnikov e interogat de Porfiri, tăcerile dintre replici sunt încărcate de suspiciune și paranoia.
— Și cum notez asta în text?
— În teatru e simplu – scrii „(pauză)” sau „(tăcere lungă)”. În proză e mai subtil: descrii gesturile, privirea, gândurile. „Raskolnikov rămase tăcut, studiind un punct invizibil de pe perete, în timp ce inspectorul îl privea cu un zâmbet aproape imperceptibil.”
Ana a mai luat o notă, apoi și-a ridicat privirea.
— Ce zici de expozițiune? Cum transmiți informații fără să sune artificial?
— Asta e probabil cea mai mare provocare. Coppola o rezolvă elegant în „Nașul”. În scena de deschidere, Bonasera îi cere lui Don Corleone dreptate pentru fiica lui agresată. Prin cererea lui, aflăm despre codul de onoare al mafiei, despre puterea lui Don Corleone și despre relațiile din comunitatea italiană – dar totul organic, prin conflict, nu prin explicații.
— Ce greșeală vezi cel mai des la începători?
— Dialogul expozitiv. Știi, când personajele își spun lucruri pe care deja le știu. „Așa cum știi, John, eu sunt sora ta vitregă de douăzeci de ani și tatăl nostru, care e milionar, nu vrea să ne vadă împreună.”
Ana râse.
— Am făcut asta în primele mele încercări.
— Toți o facem. Salinger evită capcanele astea în „O zi perfectă pentru peștii banană”. Prima parte e un dialog telefonic între Muriel și mama ei, plin de schimbări bruște de la subiecte grave (sănătatea mentală a soțului) la trivialități (haine, creme de soare). Când mama întreabă „Muriel, ești cu adevărat în regulă?”, iar Muriel răspunde evaziv „Da, mamă, pentru a nouăzecea oară”, subtextul e clar – există o problemă serioasă cu Seymour, pe care Muriel o minimalizează.
Ana își luă carnețelul și notă rapid.
— Dar cum pot face dialogurile mai autentice?
— Ascultă cum vorbesc oamenii în realitate, dar filtrează. În viața reală, conversațiile sunt pline de repetiții, ezitări, „um” și „ăăă”, fraze neterminate. În ficțiune, elimini zgomotul, dar păstrezi ritmul natural. Și folosește contracții – „nu-i”, „n-am”, „să-ți” – oamenii reali rareori vorbesc cu formele complete.
Ana închise carnețelul.
— Mai e un lucru care mă intrigă. La Cehov, la sfârșitul „Unchiul Vania”, Sonia are un monolog lung și emoționant despre speranță și reziliență. E contrar regulii de a arăta, nu a spune, dar e incredibil de puternic.
— Pentru că e motivat emoțional. Când un personaj ajunge într-un punct de criză sau revelație, un monolog poate fi perfect justificat. La fel în „Frații Karamazov”, când Ivan îi spune lui Alioșa „Parábola Marelui Inchizitor” – e un monolog filosofic extins, dar funcționează pentru că vine dintr-un conflict interior profund.
— Și în teatru contemporan?
— Chiar și acolo. În „Moartea unui comis-voiajor”, monologurile lui Willy Loman despre succes sunt sfâșietoare pentru că vin din disperare autentică. Nu e expozițiune, e caracterizare prin criză.
— Ce faci când dialogul sună fals?
— Citește-l cu voce tare. Fii fiecare personaj pe rând. Scrie mai întâi ce vor să spună cu adevărat, apoi rescrie pentru a ascunde acele adevăruri, creând subtext.
Ne-am îndreptat spre ieșire, trecând printre standurile cu noutăți literare. Afară, ninsoarea se îndesise.
— Mulțumesc, mi-a spus Ana. O ultimă întrebare: cum știi când dialogul e reușit?
— Când după ce l-ai citit, simți că ai cunoscut personajele, nu că ai citit despre ele. Când replicile continuă să-ți răsune în minte. Gândește-te la „Frankly, my dear, I don’t give a damn” din „Pe aripile vântului” sau „Here’s looking at you, kid” din „Casablanca” – replici care condensează esența unui personaj sau a unei relații.
Ne-am despărțit la colțul străzii, în timp ce fulgii de nea transformau Bucureștiul într-un tărâm de basm.
*****
Vrei să știi când scriu ceva nou? Înscrie-te 👇