Apartamentul 7B

Pașii lui Victor Albu răsunau pe holul lung al etajului șapte.  Pereții coșcoviți, ornamentele de ipsos crăpate și becurile slabe care pâlpâiau deasupra capului îi aminteau zilnic de urgența renovărilor.

Blocul acesta interbelic, cu uși înalte și ferestre în arcadă, era o bijuterie arhitecturală condamnată la degradare dacă nu interveneau rapid.

Ajuns în dreptul ușii 7B, Victor își aranjă manșetele suflecate ale cămășii albastre. Nimic din costumul elegant cu care obișnuia să impresioneze clienții.

Își drese glasul și bătu scurt, apoi așteptă. Își verifică ceasul. Consultă din nou documentele din mapă. Bătu din nou, mai apăsat.

După aproape un minut, ușa este deschisă de un bărbat înalt, cu părul alb nepieptănat și o barbă care părea tăiată la întâmplare. Ochii, două puncte albastre, parcă se retrăgeau în spatele cearcănelor adânci.

„Domnule Voican, bună ziua. Avem programată o întâlnire pentru azi.”

Bărbatul îl măsură din priviri.

„Știu. Intră.”

Apartamentul era surprinzător de ordonat, contrazicând aparența neglijentă a proprietarului. Mobilier de calitate, predominant în nuanțe închise. O bibliotecă impresionantă ocupa un perete întreg al sufrageriei. Partituri muzicale, cărți despre muzică clasică, discuri de vinil – toate aranjate metodic. Pe măsuța de cafea, o ceașcă aburindă.

„Ceai? întrebă scurt gazda.”

„Nu, mulțumesc. N-o să vă răpesc mult timp.”

Voican arătă spre un fotoliu, iar Victor se așeză. Când bărbatul își luă ceașca de pe masă, Victor observă degetele sale lungi și îngrijite.

„Echipa de construcții a finalizat diagnosticul. Avem probleme la structura de rezistență. Peretele dintre sufragerie și camera de alături are infiltrații severe. Trebuie să intervenim rapid.”

Bătrânul își îndreptă privirea peste umărul lui Victor, spre peretele din spate.

„Am discutat deja despre asta. Nu aveți acordul meu pentru camera aceea.”

Victor scoase din mapă câteva fotografii tehnice.

„Uitați, sunt fisuri care coboară până la fundație. Nu este doar despre apartamentul dumneavoastră. Riscăm probleme structurale pentru întreaga clădire.”

Voican luă fotografiile, le privi impasibil, apoi le așeză pe masă.

„Puteți lucra la orice altă încăpere. La acoperiș. La subsol. La fațadă. Dar nu acolo.”

Victor își împreună mâinile, controlându-și frustrarea.

„Domnule Voican, apreciez situația, dar…”

„Nu, n-o apreciezi. Nimeni n-o face.”

Bărbatul se ridică brusc și se îndreptă spre fereastră. Din locul său, Victor nu putea vedea decât spatele bătrânului. După câteva momente de tăcere, Voican se întoarse cu fața spre el.

„Tu ai copii?”

Întrebarea îl luă prin surprindere pe Victor.

„Un băiat. Andrei. Trei ani.”

Ceva se schimbă în privirea bătrânului. O umbră de emoție, repede înăbușită.

„Închipuie-ți că într-o zi ai pierde totul, dar ți-ar rămâne o singură cameră. O încăpere în care timpul s-a oprit. Ai lăsa pe cineva să intre acolo?”

Victor tăcu. Conversația depășea evident sfera profesională.

„Mă lupt cu termene, cu buget, cu proiectanți și antreprenori, domnule Voican. Nu sunt aici să…”

„Fiica mea a avut zece ani când a murit în acea cameră.”

Cuvintele căzură greu, ca niște pietre într-un lac liniștit. Voican continuă cu voce joasă, dar fermă:

„Sofia. Așa o chema. Un nume pe care acum aproape nimeni nu-l mai rostește. Talentul ei la pian era… uimitor. La șapte ani cânta deja Chopin. La nouă compunea. Avea o intuiție muzicală pe care nici eu, după patru decenii de carieră, n-am atins-o vreodată.”

Victor înțelese – desigur, era acel Voican – celebrul pianist și compozitor, odinioară figura centrală a concertelor filarmoncii. Îl recunoscuse vag, dar nu făcuse conexiunea până acum.

Bătrânul se opri, cu privirea pierdută pe peretele din spatele lui Victor. Clipi lent, ca și cum ar fi văzut ceva ce nu mai era acolo.

„Era într-o seară de iarnă. Repetam împreună pentru un concert. Ea la pianul mare, din camera ei. Eu aici, în sufragerie, ascultând. Apoi… nimic. Tăcere. Am găsit-o la pian, cu capul pe clape. Un anevrism, mi-au spus medicii. Fulgerător.”

Victor închise agenda, incapabil să mai noteze ceva.

„Îmi pare foarte rău.”

„Nu-ți cer să-ți pară rău. Îți cer să înțelegi. Tot ce-a rămas e în camera aceea. Pianul la care a cântat ultima dată. Partitura neterminată. Creionul căzut pe podea. Totul e exact cum a fost în acea seară. Așa va rămâne.”

Victor trase adânc aer în piept, pregătindu-și cuvintele.

„Problema e că apa și umezeala din perete deteriorează structura. Vom fi nevoiți să intervenim la un moment dat, cu sau fără aprobarea dumneavoastră. Legea ne permite…”

Pianistul se întoarse brusc, cu privirea întunecată.

„Am jurat că nimeni nu va mai deschide ușa asta.”

Se îndreptă încet spre unul dintre sertarele bibliotecii și scoase un dosar. Îl deschise și Victor zări o hârtie îngălbenită de vreme.

„Actul de proprietate. Semnat de tatăl tău, arhitectul care a renovat blocul acum douăzeci de ani. Citește clauza specială.”

Victor parcurse documentul, recunoscând semnătura inconfundabilă a tatălui său. Într-adevăr, exista o clauză neobișnuită care interzicea intervenția în acea cameră specifică fără acordul explicit al proprietarului.

„Tatăl tău a înțeles, continuă Voican. Acum tu vii cu legi și regulamente.”

„Nu mi-a spus niciodată despre dumneavoastră sau despre… situație.”

„N-avea de ce. A făcut ce trebuia făcut.”

Pianistul se apropie de ușa închisă, o ușă simplă de lemn, aparent nespectaculoasă. O atinse ușor, ca pe un obiect fragil.

„După ce-a murit, am cântat în marile săli ale lumii. Sala Aurora, Fontana, Harmonia. Dar după fiecare concert mă întorceam aici, la această ușă, și îi povesteam Sofiei. Îi spuneam despre oamenii care au aplaudat, despre criticii care au scris. De parcă ea ar fi ascultat.”

Ultimele raze ale soarelui filtrau prin ferestre, presărând pete de lumină pe parchetul lucios.

„Să știi că și tatăl tău a încercat odată ce încerci tu acum, zâmbi trist Voican. Venise cu aceleași argumente. Infiltrații. Structură. Siguranță. L-am invitat înăuntru atunci. Doar pe el. A fost singurul străin care a pășit acolo după înmormântare.”

„Și ce s-a întâmplat? întrebă Victor.”

„A ieșit după câteva minute, a redactat clauza aceea și nu mi-a mai cerut niciodată să deschid ușa.”

Victor privi lung foaia îngălbenită, apoi o așeză pe masă. Se apropie de ușa camerei Sofiei. Un mic ornament sculptat, reprezentând o cheie de sol, împodobea discret lemnul.

„Cred că… Da, cred că am putea consolida structura lucrând doar dinspre apartamentul vecin, 7A, care e nelocuit acum,” spuse încet. „N-ar fi soluția ideală, dar ar putea funcționa temporar.”

Voican îl privi lung, cu o expresie în care surprinderea se amesteca cu recunoștința.

„Nu trebuie să faci asta.”

„Ba da, trebuie, răspunse Victor. Sunt inginer. Găsesc soluții, nu probleme.”

Se îndreptă spre ușa de la intrare. Gulerul cămășii parcă îl strânge brusc. Voican îl urmă în tăcere. Când ajunseră în prag, bătrânul îl atinse ușor pe umăr.

„Dacă vrei, într-o zi, ai putea să-l aduci pe Andrei al tău să asculte cum cântă un bătrân la pian. Nu în camera ei… dar poate aici, în sufragerie.”

Victor zâmbi, surprins de invitație.

„I-ar plăcea asta. Vă mulțumesc.”

Coborând scările, își aminti o conversație veche cu tatăl său. „Uneori, Victor, meseria noastră nu e despre clădiri, ci despre oamenii care locuiesc în ele.” Abia acum începea să înțeleagă cu adevărat ce voise să spună.

Se opri la etajul șase și privi în sus, spre tavanul coridorului. Urmele de infiltrație erau evidente. Ar putea fi o provocare tehnică, dar nu imposibilă. Scoase telefonul și formă numărul șefului de șantier.

„Alo, Marian? Am nevoie să facem niște modificări la planul pentru etajul șapte. Da, urgent. Ne vedem în birou în douăzeci de minute.”

Ieșind din bloc, Victor ridică privirea. La fereastra apartamentului 7B, silueta bătrânului se decupa în lumina caldă din interior. Voican stătea nemișcat, privind în gol, ca și cum ar fi ascultat o melodie pe care doar el o putea auzi.