Ultimul truc

Cabina din spatele scenei nu este un refugiu pentru Victor. Dimpotrivă, pereții aceștia strâmți îl sufocă mai tare decât prezența publicului. Își privește mâinile în oglindă – subțiri, alunecoase, perfecte pentru ce face. Mâini de mincinos.

Un ciocănit la ușă, urmat de intrarea lui Emil, asistentul de scenă, fără să aștepte răspuns.

„Încă cinci minute, Maestre,” zice Emil, și nu pleacă imediat. „Sală plină. Toți așteaptă…”

„Ca de obicei,” murmură Victor, fără să-și întrerupă ritualul cu pachetul de cărți.

Emil se sprijină de peretele cabinei strâmte, studiindu-l.

„Nu pari în apele tale. E totul în regulă?”

Nu răspunde. Degetele sale lungi dansează peste un pachet de cărți de joc, recunoscând fiecare cută și textură a hârtiei. Douăzeci de ani de exercițiu l-au adus aici. Și pentru ce? Ca să mintă oameni pentru bani, seară de seară.

În fața oglinzii, Victor Albu este un bărbat obișnuit cu cearcăne adânci și fața palidă. Pe scenă, este „Maestrul Umbrelor”, un nume care îi atârnă greu pe umeri. Un costum negru așteaptă pe un umeraș lângă el, învinuindu-l tacit pentru ceea ce urmează să facă din nou.

„Emil, tu ce-ai vrea să faci, dacă n-ai face asta?”

Emil ridică din umeri. „Nu știu… poate barman? Îmi plac cocktailurile.”

„Mie îmi plăcea matematica,” zice Victor, privind din nou cărțile, „ecuațiile diferențiale.”

Emil râde, crezând că e o glumă.

„Hai, nu fi așa dramatic. Ești cel mai bun din branșă. Lumea te adoră.”

Telefonul vibrează pe masă. Este un mesaj de la Dinu, managerul lui:

„Sală plină ochi. Proprietarul cazinoului e aici. Fă-i să plângă de uimire.”

Victor aruncă telefonul pe masă. Aparatul ricoșează și cade cu ecranul în jos. Contractul este generos – patru spectacole pe săptămână în cel mai luxos cazinou din București. Dar condițiile sunt clare: fiecare spectacol trebuie să fie mai uimitor decât precedentul. Fiecare minciună, mai seducătoare decât cea anterioară.

Cu stomacul strâns într-un nod familiar, Victor își îmbracă haina. În buzunarul interior are un plic – o scrisoare de demisie pentru Dinu, scrisă de șase luni. O atinge, apoi o lasă acolo. Poate nu astăzi.

–

Luminile scenei îl orbesc, fierbinți și strălucitoare. În sala arhiplină, sute de persoane aplaudă frenetic. Își activează automat zâmbetul profesional, o mască bine exersată.

„Doamnelor și domnilor,” anunță el cu vocea rezervată exclusiv spectacolelor, „astăzi veți vedea lucruri imposibile.”

Începe cu trucul cărților transmigrante – un as de pică dispare dintr-un pachet și apare în buzunarul unui spectator din rândul trei. Apoi scoate monede din aerul gol, le transformă în inele de argint, face un porumbel să dispară și să reapară în mâna unei doamne din public. Mâinile lui execută mișcările perfect, dar mintea îi călătorește în altă parte. Ce-ar fi să facă ceva real, pentru prima dată?

În timpul numărului cu inelele chinezești – inele metalice care se întrepătrund imposibil – un băiat de vreo zece ani din primul rând ridică mâna. Are ochi mari, curioși, și un zâmbet lipsit de cinism.

„Da?” întreabă Victor, oprindu-se.

„Cum faci asta?” întreabă băiatul, cu ochii strălucind.

Sala chicotește amuzată. Părinții băiatului roșesc stânjeniți. Victor rămâne nemișcat, inelele metalice suspendate între degetele lui. Privirea acestui copil care încă crede în miracole îl dezgolește complet.

„Magie,” răspunde mecanic, minciună grea ca o piatră în gură.

Dar băiatul nu se lasă: „Da, dar cum? E un truc, nu? Vreau să învăț și eu.”

O picătură rece de transpirație îi alunecă pe ceafă. Întrebarea copilului îl lovește exact în punctul vulnerabil – acolo unde masca profesională se îmbină cu omul din spatele ei.

„Un magician nu-și dezvăluie niciodată secretele,” spune el, dar cuvintele îi lasă un gust amar pe limbă.

Privirea dezamăgită a băiatului îl urmărește când își reia numărul. Pentru prima dată în carieră, Victor aproape greșește un truc elementar. Degetele îi tremură ușor când încearcă să execute o manipulare simplă de cărți. Încheie numărul, dar disconfortul persistă.

Continuă spectacolul, dar ceva s-a rupt în interior. Fiecare aplauză sună fals. Fiecare exclamație de uimire îl acuză. Nu sunt decât niște oameni fericiți să fie păcăliți, iar el este maestrul păcălelii. Gândul îl face să se simtă murdar, ca și cum s-ar scufunda într-o mlaștină de minciuni.

În culise, între numere, atinge din nou plicul din buzunar. Mâinile îi tremură acum vizibil. Ochii acelui copil zguduie ceva fundamental în el.

„Numărul final în două minute,” îi șoptește un tehnician.

Victor se întoarce pe scenă, pășind parcă prin nisip. Aplauzele îl întâmpină, dar acum le aude diferit – nu sunt pentru el, ci pentru iluzia pe care o creează. Un val de greață îi răsucește stomacul.

„Pentru ultimul număr al serii,” anunță el, vocea trădându-i emoția, „voi face ceva diferit.”

Un murmur trece prin public. Dinu, de lângă scară, se încruntă, iar privirea îi transmite un avertisment clar. Dar pentru prima dată în ani de zile, Victor nu-i mai pasă de consecințe.

Se apropie de marginea scenei, pulsul îi bubuie în tâmple. Ochii băiatului din primul rând sunt ațintiți asupra lui, plini de speranță. Gâtul i se usucă brusc. Copilul acesta merită adevărul, nu încă o minciună frumos ambalată.

„Magia,” începe Victor, cu o voce surprinzător de fermă, „nu există.”

Publicul încremeneșt​e. Tăcerea coboară peste sală.

„Ce vedeți aici sunt doar iluzii. Trucuri. Înșelătorii frumoase.” Face o pauză. „Nimic mai mult.”

Dinu face un pas înainte, furia întunecându-i fața, dar Victor îl oprește ridicând o mână. Un val de ușurare îi inundă corpul. 

„Am petrecut douăzeci de ani perfecționând arta de a vă face să credeți în ceva ce nu există. Vă fac să vedeți lucruri imposibile pentru că vreau să vă controlez percepția realității.”

Ia un pachet de cărți și începe să le manipuleze, mai iute ca niciodată. Cărțile zboară între degetele lui ca niște păsări dresate, se transformă, dispar și reapar în locuri imposibile. Pentru prima dată în acea seară, devine autentic.

„Vedeți, adevărata magie nu stă în degetele mele. Stă în ochii voștri.” Privirea i se fixează pe băiat. „În dorința voastră de a crede. În speranța că, undeva, într-o lume pragmatică și previzibilă, mai există lucruri inexplicabile.”

Băiatul nu clipește, absorbit complet de cuvintele magicianului.

La sfârșitul demonstrației, Victor scoate un as de inimă roșie care pâlpâie între degete, apoi ia foc. Flacăra se întinde, cuprinzându-imâna fără să-l ardă. 

Publicul expiră la unison. Sala întreagă pare să respire odată cu el, vrăjită nu de iluzie, ci de autenticitatea momentului.

„Nu vă voi explica cum am făcut asta,” spune Victor, privirea fixată pe copil. „Nu pentru că vreau să păstrez secretul, ci pentru că explicația ar fi mai puțin frumoasă decât misterul.”

Flacăra se stinge, lăsând în urmă doar cenușă care, sub ochii tuturor, se transformă într-un stol de fluturi albi ce se împrăștie peste public. Un sunet de uimire pură umple sala. Băiatul se ridică în picioare, cu gura deschisă.

„Adevărata magie,” șoptește în microfon, pulsul accelerându-i în gât, „e capacitatea de a vedea frumosul în necunoscut. De a accepta că nu toate întrebările au nevoie de răspunsuri.”

După spectacol, când cortina cade și luminile se sting, Victor găsește o figură mică așteptându-l lângă ușa cabinei. 

„Asta a fost cel mai tare lucru pe care l-am văzut vreodată,” spune băiatul, respirând repede de emoție. „Cum ai făcut fluturii ăia?”

Victor se așează pe un genunchi, aducându-și fața la nivelul lui. În spate, Dinu așteaptă, furia încă vizibilă pe chip. Dar Victor descoperă o nouă liniște interioară, o certitudine că face ce trebuie.

„Știi,” spune încet, „cred că tu ai putea fi un magician mai bun decât mine.”

Băiatul clipește surprins. Victor vede universul de posibilități deschizându-se în ochii lui.

„Pentru că tu nu vrei să minți oamenii, nu? Tu vrei să înțelegi cum funcționează lumea.”

Din buzunar, Victor scoate un fluture alb și i-l întinde băiatului. Nu e o iluzie – ci un fluture artificial, perfect realizat. 

„Ia-l. Și data viitoare când vii la spectacolul meu, poate îți arăt cum să faci propriul tău fluture să zboare.”

Băiatul ia fluturele cu mâini tremurânde, ochii mari și strălucitori. „Promit să nu spun nimănui secretul.”

Victor zâmbește – un zâmbet care îi izvorăște din interior, din locul autentic pe care tocmai îl redescoperă.

„Nu există secrete,” spune. „Doar adevăruri pe care nu le-am descoperit încă.”