Cum să mănânci ochi de om

Aerul din beciul casei îmi umple nările—rece, umed și familiar. O prezență care mă însoțește de ani în ceremoniile de aici.

În colțul slab luminat, ea stă legată cu cătușe pe un pat de metal. Salteaua subțire poartă pete—mărturii ale fiecărei victime. Chipul ei palid prinde viață în flăcările portocalii ale lumânărilor înfipte în găurile din ziduri.

Mucegaiul desenează modele haotice pe pereți—verde și negru. Șiroaiele de apă formează bălți mici în denivelările cimentului.
Pielea ei albă și netedă—porțelan, ca în ceștile din care bunica servea ceaiul la ora cinci.

„Vreau să fim uniți. În cel mai profund mod posibil. Dacă guști, vei înțelege,” îi șoptesc.

Corpul i se cutremură. Răspunsul vine rapid, ascuțit:
„Ești nebun. Am iubit omul pe care credeam că ești, nu… asta.”

Fața mi se împietrește, dar rămân calm.
„Poate nu m-ai cunoscut cu adevărat. Poate e timpul să descoperi.”

Cu disperare crescândă și un ultim efort de eliberare, strigă:
„AJUTOR! Cineva!”

Țipetele ei, surprinzător de puternice pentru trupul firav, nu intimidează. Pereții de piatră absorb fiecare sunet, ca un flămând la masă.

„Pereții ăștia au auzit multe. Nimeni nu va veni,” îi spun, ridicându-mă.

Scaunul scoate un zgomot scurt, ca gemătul unui bătrân. Cimentul rece sub tălpi, fiecare pas spre ea însoțit de un ecou surd.

„Nu te apropia!” Vocea îi sună spart în timp ce încearcă să se ridice, ochii măriți.

Se retrage adânc în saltea, dar legăturile o țin pe loc. Tremură.

Ajuns la capătul patului, vocea mea devine blândă, contrastând cu strigătele ei.

„Există un gust și o senzație pe care puțini le cunosc. Ceva sublim, dincolo de cuvinte. O unire a trupului și sufletului, o călătorie în existența umană.”

Mă aplec spre ea. Aroma ei se amestecă cu umezeala persistentă a beciului.

„Vreau să-ți ofer acest dar, să guști un ochi de om,” spun încet. „Cel mai sincer mod de a vedea legătura noastră. Prin asta, vom fi uniți pentru eternitate.”

O speranță arzătoare mă invadează. Doresc să înțeleagă, să vadă dincolo de aparențe, să simtă iubirea. Privesc adânc în ochii ei, căutând orice semn de acceptare.

„Fă-o pentru noi. N-am împărtășit asta cu nimeni. Până acum. Ești tot ce am. Vreau să descoperi ce am găsit eu când am mâncat primul ochi uman.”

Reacționează imediat; zăngănitul cătușelor mă încurajează să continui, cu voce blândă.

„Vreau să simți cum suprafața ochiului, netedă și umedă, alunecă între buze.”

Începe iar să se zbată, dar nu mă opresc:

„Apoi, când presezi cu dinții, se sparge ușor și eliberează un lichid sărat și gelatinos care se amestecă în gură.”

Se cutremură mai puternic, dar vocea îmi devine pasionată:

„După care, consistența internă, moale și cremoasă, te surprinde complet.”

Lumea exterioară dispare. Există doar această experiență viscerală.

„Pe măsură ce mesteci, gustul inițial sărat devine dulceag, cu iz metalic, aproape feros. O combinație unică: exteriorul ferm, explozia gelatinoasă din interior și, în final, mătasea retinei.”

„Mai mult decât gustul e senzația de putere și intimitate—consumul a ceva esențial altei ființe. Fiecare mușcătură preia din esența persoanei, integrând-o în tine, cu euforie și adorație.”

Un țipăt surd mă trezește la realitate, gustul ochiului persistând pe limbă ca o amintire intensă.

O privesc din nou, căutând validare, înțelegere, iubire. Dar ochii ei reflectă doar șocul și teroarea pe care am văzut-o la toți cei trecuți prin acest pat.

Gura întredeschisă, ca un strigăt mut. Chipul crispat, un amestec de neînțelegere și repulsie, fiecare rid accentuându-i paloarea.

Corpul strâns, mușchii tensionați pentru o evadare imposibilă. Pielea umedă de transpirație, cu miros amărui.