Camera de interogatoriu

Pășesc în camera de interogatoriu, iar răcoarea, aproape metalică, mă izbește ca de fiecare dată când sunt aici. Lumina slabă de la un bec palid suspendat de tavan îmi încordează și mai mult nervii. Ușa metalică se închide în urma mea cu zgomot.

Strâng dosarul în mână, respir adânc și mă îndrept spre masa din centrul camerei unde Viorel stă așezat pe unul dintre scaunele metalice. Părul său negru, tuns scurt, pare ușor ud.

Podeaua de beton rezonează cu un ecou surd la fiecare pas pe care îl fac.

Fără să mai aștepte, Viorel se întoarce spre mine. Cu o voce gravă, fixându-mă direct, îmi spune:

„Nu am făcut nimic rău. Crezi că doar eu pot fi vinovatul, nu-i așa?”

Încheiat până la ultimul nasture al cămășii sale albe, impecabile, încearcă să dea impresia de autocontrol. Îi zăresc degetele cum i se joacă cu manșeta cămășii, un gest involuntar care-i arată neliniștea. Pulsul vizibil la baza gâtului său, bătând rapid și modul în care privește intermitent, mai departe de mine, spre ieșirea din camera de interogatoriu, îl trădează că e pe punctul de a-și pierde cumpătul.

Mă apropii de el, pregătindu-mă să îl confrunt față în față, când din spatele lui se ivește o femeie care îi pune mâna pe umăr și îi spune ferm.

„Stai calm, Viorel. Lasă-mă să vorbesc pentru tine.”

Femeia emană o siguranță de sine reală, părând a fi polul opus al bărbatului aflat pe punctul de a se prăbuși. Rochia sa elegantă, de culoare bordo îi măsoară corpul subtil, punând în evidență postura dreaptă a unei femei obișnuite să-și impună punctul de vedere.

Părul lung, căzut în valuri, de culoarea cuprului, rămează un chip bine definit, cu o frunte înaltă și ochi căprui, intenși. Buzele, vopsite într-o nuanță profundă de roșu, schițează un ușor zâmbet, ce-mi pare mai degrabă disprețuitor.

Gestul mâinii ei, care apasă umărul lui Viorel cu o tandrețe subtilă, îmi atrage imediat atenția și nu pare a fi un gest obișnuit între client și avocat.

„Domnule investigator,” spune femeia cu o voce clară. „Vă rog să vă adresați mie în această situație. Sunt Mihaela Brodeanu, îl reprezint pe domnul Dumitrescu Viorel și eu voi fi cea care vă va ajuta să obțineți răspunsuri de la clientul meu.”

Mirosul camerei de interogatoriu mă izbește brusc: dezinfectant amestecat cu transpirație de frică. Gustul rânced aerului îmi amăreste buzele. Zumzetul insistent al becului și ticăitul ritmic al ceasului de pe perete îmi accentuează bătăile inimii.

Uitându-mă atent și apăsat la Viorel, așez lent dosarul pe masă. Îl deschid, lăsând să se vadă o fotografie în care apare o femeie culcată pe spate pe o podea din lemn, într-o băltoacă de sânge.

„Doamna Brodeanu, domnul Dumitrescu este aici pentru un motiv bine întemeiat. Nu este ceva de neînțeles sau o întâmplare nefericită. Mă numesc Constantin Alexandru și l-am chemat din nou pe domnul Dumitrescu deoarece au apărut elemente care îl leagă implicit de moartea soției sale, Dumitrescu Alicia.”

Avocata privește impasibilă fotografia după care, cu un gest brusc, închide dosarul, acoperind-o, ca și când ar fi dorit să o ascundă de alte priviri.

„Care sunt acuzațiile, domnule investigator?”

Respir adânc și, depășind masa, mă îndrept lent înspre peretele opus intrării și răspund cu un glas studiat.

„Prima dată când l-am adus pe domnul Dumitrescu aici, nu aveam dovezile care să-l lege direct de locul crimei.”

Mă opresc din mers, mă întorc și-l ațintesc pe Viorel. Continui apoi cu ton apăsat:

„Însă, după percheziție, am găsit urmele de sânge ale victimei pe hainele lui și am identificat un mesaj amenințător pe un telefon ce era ascuns în beciul casei, mesaj trimis victimei înainte de moartea acesteia.”

La auzul cuvântului „moarte”, Viorel izbucnește și strigă cu glas sufocat.

„Dar eu v-am spus deja că…”

Avocata îl întrerupe cu o mișcare nervoasă a mâinii și spune:

„Lasă-mă pe mine, Viorel!”

Apoi se întoarce ușor spre mine.

„Domnule investigator, în acele momente ale presupusei crime, domnul Dumitrescu are alibi. Era internat în spital din cauza unui accident de mașină, lucru ce poate fi dovedit ușor, avem cel puțin 3 martori care pot susține acest lucru!”

Îmi reîncep plimbarea fără să mă grăbesc. Ajuns în fața mesei, îl privesc din nou pe Viorelși spun:

„Și cum explicați mesajul amenințător? Și sângele de pe hainele sale?”

Ea răspunde imediat, precipitat.

„Sunt circumstanțe care necesită clarificări, dar acestea nu fac din clientul meu un criminal. Sunt sigură că putem ajunge la niște concluzii care să ne ajute pe toți să înțelegem ce s-a întâmplat cu adevărat.”

Avocata încă nu a treminat să-mi răspundă la acuzații când Viorel explodează. Ochii îi sunt invadați de o furie roșie, iar venele umflate de pe gât îi accentuează agitația.

„Asta e o nebunie! Nu sunt eu criminalul!” țipă, ridicându-se iute de pe scaun.

Depășește masa într-o clipă și se repede cu furie, prinzându-mi reverul hainei cu mâini tremurătoare. Îi întâlnesc privirea tulburată, în timp ce acesta scuipă disperat cuvinte.

„Nu sunt eu! Nu am ucis pe nimeni! Ai înțeles?”

Fără să schițez niciun gest de apărare, îi înfrunt privirea și, cu un ton ferm și controlat, îi replic:

„Viorel, spune-mi adevărul măcar de data asta. Cine a ucis-o pe soția ta și cum ești tu implicat în asta?”

În tot acest timp, avocata deja a ajuns lângă noi.

„Viorel! Calmează-te! Nu aici și nu acum!” țipă încercând să-l potolească.

Imediat, pe ușa năvălesc doi polițiști masivi care se năpustesc asupra lui Viorel și îi pun cătușele. Fără să rostească vreun cuvânt, îl trag afară, lăsând în urmă o atmosferă încordată și apăsătoare.

Cu hainele dezordonate și pulsul bătând puternic în urechi, mă îndrept spre masă și mă așez pe unul din scaune.

Lumina becului pare și mai palidă acum. Zumzetul său, în combinație cu ticăitul ceasului, subliniază liniștea lăsată.

Pașii avocatei se apropie. Se așezează pe scaunul în fața mea. Privirea ei radiază** furie, iar aerul rece din cameră pare acum și mai pătrunzător.

Disimulând tensiunea crescută, pune mâna pe dosarul de pe masă și pronunță cu o voce hotărâtă:

„Putem continua? Avem mult de lucru.”