Tema: prima scenă la Școala de Scris
Displayul costumului clipește: două ore și treizeci și patru de secunde de oxigen. Cifrele roșii pulsează în colțul vizorului, un memento constant al timpului în scădere.
„Control, aici Walker. Răspundeți.” Apăs butonul de comunicare, schimbând metodic frecvențele. „Control, pierdut în sectorul șapte. Solicit asistență imediată.”
Interferențele transformă orice posibil răspuns într-un șuierat distorsionat. Patru kilometri până la următoarea sursă de oxigen. Costumul de șaizeci și cine de kilograme răspunde lent comenzilor în gravitația marțiană, ca și cum s-ar mișca prin melasă invizibilă.
„Sistem, recalibrare servo-motoare.” Mecanismele costumului se ajustează cu un bâzâit slab. „Optimizare consum oxigen. Scanare perimetru.”
Deschid rucsacul metodic. Spectrometrul cu carcasa lui metalică lucioasă – prea greu. Setul de instrumente pentru prelevare – inutil acum. Cutia etanșă cu probe geologice – degeaba. Le abandonez pe rând în praful roșu. Rămân esențialele: rezervele de oxigen și filtrul de apă.
„Sistem, rută alternativă spre bază?”
Holograma proiectată pe vizor prezintă date sumbre:
„Rută principală blocată. Furtună de praf în creștere. Intensitate: nivel 4. Vizibilitate: sub 20 metri.”
Fac un salt lung, calculat – gravitația redusă transformă fiecare pas într-un experiment de fizică. Aștept stabilizarea, apoi fac următorul salt.
Praful fin se ridică în spirale hipnotice, reflectând lumina LED-urilor în modele caleidoscopice. Deasupra, cerul marțian își schimbă gradual nuanțele de portocaliu în cenușiu închis, ca un amurg perpetuu.
„Control, transmit coordonate actuale.”
Tastez comenzile pe panoul de pe braț, degetele îngreunate de mănușile presurizate.
„Oricine recepționează, sunt la patru kilometri est de bază. Condiții deteriorate rapid.”
Rafalele de vânt transformă praful într-un zid roșiatic. Înaintez prin perdele oscilante de particule. Fiecare pas devine un act de voință – ridicare, împingere, aterizare, stabilizare. Treizeci și opt de minute de oxigen.
„Nivel critic,” anunță sistemul. „Recomandare: retur imediată la bază. Probabilitate succes: 17%.”
„Nu mai îmi repeta asta,” mormăi, continuând salturile calculate. „Redirecționează energia spre suportul vital. Oprește funcțiile non-esențiale.”
O rafală puternică de vânt lovește lateral. Mă dezechilibrez, rotindu-mă într-o spirală lentă. Activez propulsoarele de stabilizare – o risipă de energie, dar necesară. Fiecare secundă de zbor necontrolat înseamnă oxigen irosit.
„Sistem, recalculare traseu.” Holograma clipește, prezentând noi date. „Identifică puncte de reper.”
Printre valurile de praf, relief familiar: formațiunea de stânci în formă de Y pe care o fotografiasem cu două zile în urmă. Ajustez direcția, folosind stâncile ca punct de navigație. Douăzeci și șase de minute rămase.
Vântul se intensifică, transformând peisajul într-un carusel roșiatic. Particulele fine încep să se acumuleze pe vizor, creând un filtru adițional prin care realitatea devine tot mai distorsionată. Activez sistemul de curățare – încă o risipă de energie.
„Avertisment: nivel oxigen 20%. Inițiere protocol conservare.”
Costumul își modifică automat parametrii: temperatura scade cu două grade, servo-motoarele intră în mod economic. Fiecare mișcare devine mai dificilă, ca și cum aș înainta prin nisipuri mișcătoare.
Prin vălul de praf, o anomalie în peisaj: suprafața lacului sărat se întinde ca o oglindă spartă în relieful marțian. Cristalele de minerale formează modele fractale pe margini, conservând prețiosul lichid de evaporare. Un fenomen nemaivăzut, necartat pe hărțile misiunii.
Picioarele îmi cedează lângă mal. Sistemul hidraulic al costumului protestează, servomotoarele emițând sunete de alarmă. Încerc să mă ridic, dar gravitația redusă transformă mișcarea într-o luptă cu fizica elementară.
„Ultimă transmisie,” articulez în radio, vocea răgușită de efort. „Coordonate: 47.2 Nord, 126.4 Est. Lac sărat necartat. Compoziție necunoscută. Posibil important pentru viitoarele…”
„Oxigen epuizat în 60 secunde. Inițiere închidere sisteme non-esențiale.”
„Înregistrează,” comand, privind fascinat reflexia propriilor ochi în suprafața lacului.
„Misiune eșuată. Dar am descoperit ceva ce ar putea schimba totul. Trimiteți o echipă. Analizați compoziția. Ar putea fi cheia…” Tusesc, aerul devenind tot mai rar. „Walker, sfârșit transmisie.”
Sistemele costumului se închid unul câte unul, ca luminile unui oraș în timpul unui blackout. Mai întâi comunicațiile. Apoi sistemul de încălzire. Servo-motoarele. Vizorul se întunecă progresiv, transformând peisajul într-un mozaic abstract de umbre și lumini difuze.
Ultimele LED-uri ale căștii se reflectă în suprafața lacului – două puncte de lumină pierdute în vastitatea roșie a planetei.
*****
artwork: Rareș Holban (Facebook)
Vrei să știi când scriu ceva nou? Înscrie-te 👇