Michelangelo spunea că mereu doar a îndepărtat excesul pentru a elibera forma deja existentă în blocul de marmură. Dar asta e perspectiva maestrului care privește din afară.
Când ești tu marmura, fiecare lovitură doare. Nu vezi forma finală. Simți doar pierderea – bucăți din tine căzând la podea, și trebuie să ai încredere că ceea ce rămâne e mai aproape de adevăr decât ceea ce a fost.
Progresul ca supraviețuire, nu ca aspirație. E o distincție importantă. Nu sculptezi pentru că vrei să devii ceva mai frumos. Sculptezi pentru că alternativa e să rămâi un bloc amorf care nu încape nicăieri.
Zguduirea substanței… da. Dar cred că partea cea mai grea nu e să lovești. E să știi unde să lovești. Să distingi între ceea ce trebuie cizelat și ceea ce e os, structură, esență.
Rămân la imaginea: sculptorul-marmură. Paradoxul e că loviturile cele mai precise vin tocmai când ești cel mai zdrobit. Când crezi că nu mai poți ține dalta, mâna găsește unghiul corect. Nu pentru că ai căpătat claritate, ci pentru că nu-ți mai permiți luxul ezitării.
Poate asta e secretul murdar al transformării. Nu vine din înțelepciune acumulată. Vine din epuizarea tuturor alternativelor confortabile.
Rămâne întrebarea: cum știi când să te oprești? Când blocul devine sculptură și când devine praf?
*****
Vrei să știi când scriu ceva nou? Înscrie-te 👇
Mi a placut articolul. Cred ca din ecuatie lipseste dalta (instrumentul) care daca este aleasa gresit rezultatul poate fi cu totul altul.
Interesant! Dar mă întreb: cine alege dalta? Sculptorul, marmura, sau circumstanțele? Poate că de asta e transformarea atât de „murdară” – nu controlezi pe deplin nici în ce te transformi, nici cu ce instrumente. Uneori dalta te alege pe tine…