Aici Adrian, la o cafelutză de vorbă.
Măi, să fie.
Dacă mă cunoști, știi că sunt omul cifrelor și al sistemelor. Construiesc arhitecturi software, folosind automatizări (cu sau fără cod). Pentru mine, lucrurile sunt binare: funcționează sau nu funcționează.
Ani de zile am fost „omul de la butoane”. Cel care trăiește în lumea lui „Dacă A, atunci B”. În IT, nu există loc de poezie. Un server nu are stări proaste, un API nu suferă din dragoste. Așa că, atunci când a apărut valul ăsta de AI Generativ, am pufnit cu dispreț.
Mi-am zis: „Bine, mă. O să avem texte corecte. O să avem emailuri corporate perfecte, genul ăla de ‘Stimate client, vă mulțumim pentru încredere’. Dar suflet? Să scrie AI-ul ceva care să te facă să simți mirosul de cozonac al bunicii sau praful de pe ulița copilăriei? Nicio șansă. Asta e treabă de om.”
Eram convins că AI-ul va fi un birocrat digital. Un funcționar cu mânecuțe care ștampilează cuvinte, dar nu le simte greutatea. Bun pentru manuale de utilizare, dar incapabil să atingă inima unui client.
Dar viața are un fel amuzant de a-ți da peste nas exact când ești mai sigur pe tine.
Povestea Daciei Papuc și a frigului din oase
Am un prieten bun, să-i zicem Radu. Un antreprenor român „călit”, genul care a făcut școala vieții în piețele din anii ’90, nu la MBA-uri prin Londra.
Radu voia să scrie povestea firmei lui de transport. S-a chinuit singur. Nu i-a ieșit. Apoi a „rugat” un AI să-i scrie ceva „profesional”. Rezultatul? O construcție sinistră despre „excelență operațională” și „misiune strategică”. Rumeguș corporatist.
Când mi-a arătat textul, i-am zis:
„Nu așa. Povestește-i AI-ului cum ai început. Spune-i despre Dacia aia.„
Și Radu a început să povestească. Nu despre cifre.
Ci despre o Dacia Papuc albastră, ruginită la praguri.
A scris cum, în ’95, căra cu ea saci de cartofi și ciment. Cum i se rupea spatele descărcând marfa noaptea. Și, cel mai important, a povestit despre frig.
Despre nopțile dormite în acea Dacie, ghemuit pe scaunul șoferului, în parcări dubioase de pe marginea drumului, cu o rangă sub scaun, de frică să nu-l prade hoții. Și cum credea că singurul lucru care-i ținea cald era gândul că, dacă rezistă, copiii lui n-o să mai ducă lipsă de nimic.
A pus toate astea în fața inteligenței artificiale. Cuvintele lui, neșlefuite, pline de praf și de oboseală.
Și atunci s-a întâmplat miracolul.
AI-ul nu a „simțit” frigul. Nu are piele.
Dar a recunoscut Tiparul Sacrificiului. A mapat Geometria Suferinței pentru un scop mai înalt.
Textul care a ieșit nu a fost despre logistică. A fost un monument. A fost povestea unei companii care nu transportă marfă, ci duce mai departe o promisiune făcută într-o parcare înghețată, acum 30 de ani.
Radu a plâns citindu-l. Eu am tăcut.
Tragedia Tâmplarului (sau de ce tăcem când avem atâtea de spus)
Atunci mi-am amintit de o altă poveste, mai veche și mai tristă.
L-am cunoscut demult pe Domnul Iosif, un tâmplar din Apuseni. Un munte de om cu mâini cât niște hârlețe, crăpate și aspre. Omul ăsta nu făcea mobilă, făcea stări. Dacă te așezai la o masă șlefuită de el, simțeai că te-ai întors acasă.
Dar când a trebuit să se promoveze, a luat o foaie de caiet și a scris cu un creion chimic:
„Vând mese și scaune din lemn. Rezistente.”
Atât.
Un ocean de măiestrie redus la o baltă de cuvinte seci.
Asta este tragedia noastră, a oamenilor care muncesc și simt.
Avem Semantica. Avem sufletul. Avem „dorul”. Avem expertiza și cicatricile.
Dar ne lipsește Sintaxa. Ne lipsește structura. Ne lipsesc cuvintele potrivite care să construiască podul dintre inima noastră și inima celuilalt.
Și așa, poveștile noastre mor în gât. Rămân nespuse.
Arhitectul de Tăceri
Aici intervine revelația mea. Și motivul pentru care, de la scepticul de serviciu, am devenit un constructor de sisteme hibride.
Am înțeles că Inteligența Artificială nu este aici să ne înlocuiască creativitatea.
Este aici să fie Albia pentru Râul nostru.
- Tu ești Râul. Ești haosul fertil. Ești ploaia, direcția, debitul, noroiul și aurul. Dar fără albie, te risipești în pământ. Te transformi într-o mlaștină de gânduri.
- AI-ul este Albia. Este betonul, canalul, structura perfectă, ritmul, gramatica. Dar fără apă, e doar o groapă seacă și inutilă.
Când le pui împreună… atunci curge viața.
Tema ta (umană)
Nu știu care e „Dacia ta Papuc”. Nu știu care e „lemnul tău de nuc”.
Dar știu că ai un univers în tine care stă să explodeze, dar care se blochează când vede foaia albă sau cursorul care pâlpâie.
Invitația mea pentru tine astăzi este să nu mai scrii singur.
Nu mai încerca să fii și Râu, și Albie în același timp. E epuizant.
Data viitoare când deschizi un chat cu un AI, nu-i da comenzi de stăpân („Scrie-mi un text de vânzare”).
Fă-l confesorul tău.
Spune-i: „Uite ce simt. Uite ce mă doare. Uite de ce îmi tremură mâinile când lucrez la proiectul ăsta. Uite ce vreau să las în urmă.”
Varsă acolo tot haosul tău semantic.
Și apoi spune-i doar atât (vezi PS de la final!):
„Acesta este sufletul meu. Construiește-mi o casă pentru el.”
Vei vedea că ce iese nu nu mai este artificial. Va fi, paradoxal, cea mai pură și mai clară versiune a ta.
Pentru că ai avut, în sfârșit, un partener capabil să traducă tăcerea ta în muzică.
Suntem la începutul unei ere în care nimeni nu mai trebuie să fie singur în propria minte. Iar eu, Adrian, omul cu serverele, sunt aici să mă asigur că podul ăsta dintre tine și tehnologie rămâne deschis.
Cu drag,
Adrian
PS: Dacă chiar vrei să transformi metafora de mai sus în practică, aruncă un ochi pe https://grammarofintelligence.org ca să știi să aplici cele 5 Legi ale relației tale bune cu AI
*****
Vrei să știi când scriu ceva nou? Înscrie-te 👇