Cerința: Construiește scena în jurul sintagmei "urmele de sange s-au terminat brusc".
În Camera 23, doar câteva spoturi luminau încăperea. Andrei lăsă ca ochii să i se obișnuiască cu penumbra – pereții de gri industrial dispăreau treptat în întuneric, iar luminile discrete colorau centrul în nuanțe reci de albastru și violet. Din difuzoare curgea o melodie ambientală, acorduri minimaliste de pian care îi aminteau de coloanele sonore pe care le asculta când scria.
Își trecu degetele prin părul rebel și studie fețele celorlalților participanți așezați în jurul mesei ovale. La stânga lui, Alexandra – știa că scria ficțiune științifică – își balansa pixul între degete cu o precizie aproape mecanică. La dreapta, Tudor. Maestrul autoproclamat al comediei negre își ridică colțul gurii într-un gest pe care Andrei îl recunoscu imediat. Era zâmbetul cuiva care știa deja poanta unei glume pe care urmă să o spună.
„Să începem”, anunță moderatorul, un bărbat înalt cu ochelari rotunzi. „Regulile sunt simple. Fiecare adaugă câte o frază. Construim povestea împreună. Nu există greșeli, doar…”
„Oportunități creative”, completă Tudor.
Andrei simți cum moderatorul îl privește peste ochelari.
„Exact. Deși aș prefera să nu ne întrerupem unii pe alții.”
Își îndreptă spatele. După cincisprezece ani de scris horror, știa exact cum să construiască tensiunea. Pas cu pas. Strat după strat. Putea face asta cu ochii închiși.
„Vila se înălța pe dealul sterp”, începu moderatorul.
Andrei urmări cum Alexandra își oprește pixul din balans, gândind.
„Prin ferestrele ei oarbe, ultimele raze ale apusului păreau captive.”
Frumos. Andrei aproape că zâmbi.
Apoi Tudor se aplecă în față.
„Iar înăuntru, majordomul organiza cea mai plictisitoare petrecere din istoria majordomilor.”
Râsete ușoare. Andrei își simți maxilarul încordându-se. Deja? Își aminti de workshopurile anterioare cu Tudor. Mereu același lucru.
Alexandra își drese vocea – părea și ea puțin iritată.
„Deși plictisitoare, petrecerea avea ceva straniu – niciunul dintre invitați nu vorbea.”
Bine. Salvase ceva din atmosferă. Era rândul lui:
„În biblioteca de la etaj, cineva găsise prima amprentă însângerată.”
Auzi cum Tudor râde scurt, teatral.
„Pe coperta unui manual de curățenie, evident.”
„Interesant”, comentă moderatorul. „Două viziuni care se ciocnesc. Să vedem cum se împacă.”
Andrei ignoră comentariul. Putea simți privirea lui Tudor asupra lui, așteptând o reacție. Nu i-o va oferi.
„Pe parchet”, continuă calm, „amprentele formau o cărare spre fereastra deschisă.”
Alexandra se înclină spre masă și spuse grăbită:
„Urmele duceau spre laboratorul secret al contelui – un loc unde realitatea părea să se îndoaie.”
„Unde contele era de fapt un influencer crypto în faliment”, interveni Tudor.
Moderatorul ridică o mână.
„Tudor, încearcă să construiești pe ce s-a pus deja.”
„Exact asta fac. Realism contemporan.”
Pulsul lui Andrei se acceleră. Își simți degetele încleștându-se pe marginea mesei, lemnul rece și dur sub palme.
„În laborator, urmele de sânge se înmulțeau. Mai dense. Mai întunecate.”
Alexandra adăugă imediat – părea că simte și ea tensiunea: „Formând un pattern. Un simbol pe care nimeni nu-l recunoștea.”
Tudor se lăsă pe spate în scaun. Andrei îl văzu studiindu-și unghiile cu o nonșalanță studiată.
„Urmele de sânge s-au terminat brusc”, spuse Tudor, lovind masa cu palma. „Fix lângă o cutie de vopsea roșie răsturnată și un bilet pe care scria ‘Te-am păcălit’.”
Liniștea căzu ca o pătură grea și fiecare notă de pian era ca o picătură de apă chinezească.
Alexandra murmură ceva despre biletul scris cu aceeași substanță ca urmele.
„Ketchup organic”, auzi vocea lui Tudor. „Contele era și vegan.”
Vederea i se îngustă. Reîncepu cel tremur familiar în mâna dreaptă – același pe care îl avea când scria scenele cele mai intense, când se scufunda atât de adânc în întuneric încât uita să respire.
„Analiza de laborator”, spuse, vocea coborându-i fără voia lui, „confirmase că era sânge uman.”
Tudor zâmbea. Andrei îi vedea zâmbetul ăla satisfăcut, arogant. „Analiza făcută de majordomul-comedian care…”
„… care tocmai dispăruse.”
Andrei aproape se ridică din scaun. Un scârțâit amenințător îl urmă.
Alexandra vorbea despre zgomote în laborator, despre râs sau plâns. Andrei abia o mai auzea. Sângele îi vuia în urechi.
„Oh, ce profund”, comenta Tudor. „Ambiguitatea emoțională într-o epocă post-digitală.”
Moderatorul se ridică și el.
„Poate ar trebui să facem o pauză de cinci…”
„Nu.”
Andrei se ridică complet. Umbra siluetei, dată de spoturile colorate, se lungea peste masă. Tudor păru brusc mai mic în scaunul lui.
„Hai să continuăm povestea în laboratorul ăla al tău, Tudor. Să vedem cine mai râde când ajungem la ce se ascunde în întuneric.”
Văzu cum Tudor își împinge scaunul înapoi. Doar puțin. Aproape imperceptibil. Dar suficient.
„Stai puțin. Era doar o…”
„Doar o ce?”
Andrei se aplecă spre el. Tremura. Acel tremur nu mai era de la scris acum. Era altceva. Mai vechi. Mai adânc.
„O glumă? Ca viața? Ca moartea? Ca tot ce crezi tu că poți reduce la o poantă?”
Auzi vocea moderatorului, nu mai era calmă. Ceva despre exercițiu, despre stiluri diferite. Alexandra spunea ceva despre post-modernism. Andrei o privi pentru prima dată cu adevărat în seara asta.
„Știi ce e cu adevărat post-modern? Incapacitatea de a mai lua ceva în serios. De a mai simți ceva real.”
Tudor încercă din nou – Andrei îi recunoscu tactica, refugiul în ironie:
„În capitalism târziu și alienarea sa sistemică?”
Alexandra vorbea despre respect. Moderatorul despre transformarea contribuțiilor în glume. Andrei abia îi mai auzea. Vedea doar zâmbetul ăla. Mereu același zâmbet.
„Pentru că asta faci”, se auzi vorbind. „Iei suferința, frica, întunericul – tot ce e real și dureros – și le transformi în material de stand-up.”
Tudor se ridică. În sfârșit. „Și tu ce faci? Glorifici morbiditatea? Te scălzi în…”
„Mă confrunt cu ea. Nu fug. Nu mă ascund în spatele ironiei ca un laș.”
„Laș?”
Tudor făcu un pas înainte. Andrei simți o satisfacție întunecată. În sfârșit cădea masca.
Apoi Alexandra lovi scaunul și strigă. Andrei se întoarse spre ea, surprins de vehemența ei. Vorbea despre povești stupide, despre viață care e și horror și comedie. Despre urme de sânge care se termină brusc pentru că așa e viața.
Andrei o privi lung. Poate avea dreptate. Poate nu. Nu mai conta.
Își luă geanta de la picioare. Greutatea ei familiară îl calmă.
„Unele povești nu pot fi împăcate”, spuse. „Unele voci nu pot coexista.”
Se îndreptă spre ușă, cu pași grei. În pragul ușii se opri, fără să se întoarcă.
„Și Tudor? Data viitoare când vrei să râzi de întuneric, asigură-te că întunericul nu râde înapoi.”
Din spate, vocea lui Tudor îl ajunse:
„Ei bine, asta a fost…”
Andrei închise ușa în urma lui. Pe hol, singura muzică era acum ritmul pașilor săi, notă după notă, ca picăturile de sânge care se sfârșesc brusc în întuneric.
Vrei să știi când scriu ceva nou? Înscrie-te 👇