Testamentul

Biroul notarului are mirosul acela de hârtie veche și cafea rece pe care Sonny îl asociază cu problemele. Marie așează dosarul pe biroul de mahon, deschizând cataramele de metal cu o precizie care îl fascinează. Poartă o rochie neagră strânsă care o face să pară mai mult o actriță de film decât o avocată specializată în dreptul succesiunilor.

„Cafea?” întreabă Sonny, ridicându-se de pe scaun.

„Nu beau cafea după ora șase.” Ea scoate documentele. „Îmi strică somnul.”

Sonny se întoarce de la expresorul de pe noptiera.

„Mie îmi place să nu pot dormi. Îmi dă timp să mă gândesc.”

„La ce te gândești, Sonny?”

„La cât de mult urăsc să fiu în aceeași cameră cu documente legale.”

Marie chicotește – un sunet scurt, calculat.

„Păi, ești fiul unui mafiot. E normal să nu-ți placă hârtiile oficiale.”

Sonny se apropie de birou cu cana în mână. Cafeaua e prea tare, aproape amară, dar îi place să simtă cum îi arde gâtul.

„Tatăl meu nu era mafiot, Marie. Era om de afaceri cu metode neconvenționale.”

„Semantică.”

„Totul e semantică în lumea asta.”

Ea deschide documentul pe birou. Hârtia e crem, cu antetul notarului imprimat cu cerneală albastră. Sonny observă cum degetele ei urmăresc marginea paginii, revenind mereu la același colț îndoit.

„Aici este,” spune avocata. „Testamentul lui Vincent Torrino, datat 15 martie, 2023.”

Sonny se apleacă peste birou. Vede semnătura tatălui său, pe care o cunoaște din copilărie. De câte ori a văzut acea semnătură pe cecuri, pe scrisori, pe contracte care decideau soarta unor oameni?

„Citește-mi partea importantă.”

Marie își îndreptă ochelarii – un model vintage cu ramă de corn care o face să pară mai deșteaptă decât e.

„Las întregul meu patrimoniu, incluzând afacerile, proprietățile și toate activele conexe, fiului meu, Salvatore Vincent Torrino, cunoscut sub numele de Sonny.”

Ceva se destinde în pieptul lui. Tony poate să-și ia adio de la imperiul familiei. Sau poate că nu. Cu Vincent Torrino nu ai putut ghici niciodată pe cine înșela până la urmă.

„Mai este ceva?”

„O clauză… interesantă.” Femeia ridică privirea. „În cazul în care Salvatore Vincent Torrino nu poate prelua responsabilitățile, din orice motiv, întregul patrimoniu revine nepotului meu, Anthony Torrino.”

„Tony.” Sonny se lasă pe spate. „Bineînțeles că și-a asigurat spatele.”

Ea închide documentul.

„Sonny, trebuie să-ți spun ceva.”

„Spune.”

„Tony cunoaște că am testamentul.”

Sonny ridică privirea, cu cana pe jumătate ridicată spre gură.

„Ce?”

„Mi-a telefonat ieri seară. A spus că îi e clar că am găsit documentul la notarul ăla mort.”

„Și ce i-ai spus?”

Marie se ridică, netezindu-și rochia. „I-am spus că nu înțeleg despre ce vorbește.”

„Dar era sigur.”

„Da.”

Sonny pune cana pe birou cu un zgomot surd.

„Cum naiba era sigur?”

„Nu îmi dau seama, Sonny. Dar m-a întrebat ceva ciudat.”

„Și anume?”

„M-a întrebat dacă testamentul are pecetea notarului întreagă sau doar jumătate.”

El se uită din nou la document. Pecetea e acolo, în colțul din dreapta jos, rotundă și albastră.

„De ce ar întreba asta?”

Ea se apropie de fereastră. Se aude cum plouă mărunt.

„Pentru că Tony are și el un testament.”

Rece. Totul devine rece în corpul lui Sonny. Exact ca în ziua când a găsit-o pe mama sa, îmbrăcată în rochia neagră, așteptând să-i spună că tatăl nu se mai întoarce acasă.

„Ce?”

„Mi-a trimis o poză. Același document, aceeași dată. Doar că în versiunea lui, patrimoniul merge direct la el.”

Sonny ia documentul și îl examinează din nou. Semnătura tatălui său pare perfectă. Prea perfectă. Vincent Torrino avea un stil de scriere neglijent, întotdeauna în grabă. Dar semnătura de pe document e prea îngrijită, prea măsurată.

„Iubita mea, ești sigură că nu au schimbat-o?”

Marie se întoarce de la fereastră. Pentru prima dată în seara asta, expresia ei pare vulnerabilă. Nu mai pare acea femeie avocat calculată. E doar femeia care doarme în patul lui, care își dă seama că numele Torrino poate să aducă gloanțe în loc de respect.

„Pe care? Pe a ta sau pe a lui?”

„Exact.”

Sonny se ridică și se apropie de ea. Ea miroase a parfum scump și la țigări mentolate. Când e stresată, fumează Marlboro mentolate, deși pretinde că s-a lăsat de fumat.

„Marie, când l-ai văzut ultima dată pe Tony?”

„Acum două săptămâni. Ne-am întâlnit la acel restaurant italian din Brooklyn.”

„Gino’s?”

„Da.”

„Și ce-a făcut în tot timpul ăla?”

Femeia pare că stă pe gânduri câteva clipe.

„Vorbea la telefon. Mereu la telefon. Și-și freca mereu degetul mare cu arătătorul când vorbea.”

El zâmbește.

„Degetul mare cu arătătorul?”

„Da. Același gest pe care îl face mereu când minte sau când pregătește ceva.”

„Marie, dragă, cred că tocmai mi-ai dat cheia pentru a-l termina pe varul meu.”

Ea se întoarce complet spre el.

„Ce vrei să spui?”

„Și eu îl cunosc pe Tony.” Sonny formează un număr. „Iar acum trebuie să-l pun într-o situație în care să mintă în fața unor oameni care contează.”

„Cine?”

Sonny se întoarce la birou și ia telefonul.

„Avocații familiei Colombo. Ei sunt arbitrii în conflictele între familii.”

„Sonny, asta e riscant.”

„Tot ce facem e riscant, Marie.” Sonny formează un număr. „Dar Tony nu își dă seama că noi îl cunoaștem atât de bine.”

Marie se apropie din nou de el. În ochii ei apare acea umbră pe care Sonny o cunoaște prea bine. E frica pe care o vede în oglindă în fiecare dimineață – teama că toate alegerile făcute te transformă în ceva ce nu voiai să fii.

„Și dacă testamentul lui e adevăratul?”

„Atunci o să murim amândoi.” Sonny ridică telefonul la ureche.

De la capătul celălalt al firului, cineva răspunde.

„Frank? Sunt Sonny Torrino. Am nevoie de o întâlnire urgentă cu don Colombo. Da, despre testament. Nu, nu pot să aștept până mâine.” 

Marie se așează pe marginea biroului.

„Mulțumesc, Frank. O să fiu acolo în o oră.”

Închide telefonul.

„Și acum?” întreabă ea.

„Acum mergem să-l chemăm pe Tony la o mică reuniune de familie.”

„Iar dacă refuză?”

Sonny se îndreaptă spre ușă, apoi se oprește.

„Nu o să refuze. Tony e prea mândru să refuze o provocare. Și tocmai mândria lui o să-l piardă.”

Marie ia geanta și documentul.

„Sonny?”

„Da?”

„Ai grijă să nu faci aceeași greșeală.”

El se oprește în pragul ușii.

„Care?”

„Îți place să-i subestimezi pe oameni. Exact ca tatăl tău.”

El zâmbește din nou. Îi place senzația aceasta – planul care se conturează în mintea lui. În clipa asta realizează că toate conversațiile cu Marie, toate nopțile în care au făcut planuri pentru viitor, toate promisiunile că va fi diferit de tată – tot degeaba. Când vine vorba de putere, toți Torrino sunt la fel.

„Marie, draga, tocmai ai uitat ceva esențial.”

„Și anume?”

„Tatăl meu nu i-a subestimat pe oameni. I-a omorât.”