Forja Sufletului

Marcus ridică ciocanul deasupra fierului înroșit. Mâna îi tremură imperceptibil. Din spatele lui aude un chicotit.

„Uite-l,” vorbi Erik, ucenicul cel mai mare din atelier. „Încă se luptă cu bucata aia de fier.”

Marcus își ține privirea pe fier. Îl cunoaște pe Erik – fiul unui negustor bogat, venit aici să învețe meseria pentru a-și impresiona tatăl. Băiatul are mâini puternice și o aroganță care-l face să creadă că merită să preia atelierul maestrului Viktor.

„Ar trebui să termin eu sabia,” adaugă William, vocea lui purtând accentul dur al nordului. „Am mai făcut săbii pentru nobili.”

Marcus strânge ciocanul mai tare. William este cu trei ani mai mare decât el, crescut printre forjele din munți. A venit la maestru să învețe tehnicile de sud, dar nu-și ascunde ambiția – vrea să rămână aici ca ucenic principal când bătrânul se va retrage.

„Căpitanul Aldric nu va fi mulțumit cu munca unui copil,” continuă Erik. Se apropie de nicovala lui Marcus și-l împinge ușor cu umărul. „Maestrul ar trebui să ne lase pe noi să…”

„Erik.” o voce iese slabă din colțul întunecos. „William. Lăsați-l să lucreze.”

Marcus privește îndelung către bătrân. Zace pe patul improvizat, ars de febră și palid. În ultimele ore a încercat să se ridice de mai multe ori, dar boala l-a doborât înapoi.

„Maestrul e bolnav,” șoptește Erik către William, destul de tare ca Marcus să audă. „Nu poate judeca bine. Sabia asta va distruge reputația atelierului.”

William dă din cap. „Tatăl meu are trei forje în munți. Știe valoarea unei lucrări bune.”

Marcus își încordează maxilarele. Bănuiește ce vor să spună – că el, orfanul fără familie și fără bani, nu merită să lucreze la comanda cea mai importantă a verii.

„Plecați la tavernă,” șoptește maestrul din pat. „Lăsați-l în pace.”

Erik și William se privesc între ei. Marcus îi vede cum par să se înțeleagă fără cuvinte – ceva se întâmplă între ei.

„Vom fi înapoi înainte de miezul nopții,” spune Erik, privind fix către Marcus. „Dacă nu reușești până atunci…”

„Reușesc,” răspunde scurt Marcus.

Aude pașii lor ieșind din atelier și ușa care se închide cu un zgomot sec. Acum rămâne doar cu maestrul Viktor și cu fierul care-l așteaptă pe nicovală.

Se uită la lama pe jumătate terminată. Marginile sunt neregulate, curbura imperfectă. Erik are dreptate – nu seamănă cu lucrările pe care le-a făcut maestrul până acum.

„Marcus,” șoptește bătrânul. „Ei nu înțeleg.”

„Ce nu înțeleg?” Marcus își șterge fruntea cu dosul mâinii.

„Că nu mâna face sabia. O face inima.”

Tânărul ucenic privește fierul înroșit. „Inima mea nu pare să fie suficientă.”

Un geamăt iese surd din gura maestrului.

„Când am fost la vârsta ta, toți credeau că sunt prea slab să fiu fierar. Mâinile mele tremurau ca ale tale acum.”

Marcus ridică privirea surprins. Nu știe această poveste.

„Am făcut prima mea sabie pentru un om simplu,” continuă bătrânul. „Un țăran care-și plătise ultimii bani să-și cumpere o armă să-și apere familia. Am pus în ea tot ce aveam – frica, speranța, dorința de a dovedi că toată lumea se înșeală.”

O căldură ciudată îl cuprinde pe ucenic.

„Ce s-a întâmplat cu sabia?”

„A salvat trei vieți într-o bătălie. Și pe a mea, căci m-a învățat că valoarea unei arme nu stă în perfectiunea ei, ci în sufletul celui care o face.”

Marcus privește din nou lama. Pentru prima dată în acea noapte, nu vede doar metalul imperfect. Vede orele de muncă, sudoarea, temerile și speranța sa. Dar în același timp, în mintea lui se aude o voce familiară – vocea îndoielii.

Nu o să reușești niciodată, îi șoptește vocea care seamănă cu a lui Erik. Ești prea slab, prea nesigur. Privește-ți mâinile – tremură ca frunza în vânt.

Tânărul ridică ciocanul, dar mâna îi tremură și mai tare.

Oprește-te acum, continuă vocea. Lasă-ne pe noi să terminăm. Știm cu adevărat să lucrăm fierul. Tu ești doar un orfan norocos.

„Nu,” șoptește Marcus prin dinții încleștați. Se uită la nicovală și își imaginează tatăl stând lângă el.

Marcus, apare vocea tatălui în minte, caldă și sigură. Îți amintești ce îți spuneam? Fierul nu cedează niciodată la primul ciocan.

Tatăl tău e mort, intervine vocea îndoielii. A murit ca o sabie proastă, făcută poate chiar în acest atelier. Vezi? Nici măcar el nu a fost destul de puternic.

Marcus simte cum i se strânge gâtul. Prima lovitură este slabă, ezitantă. Fierul nici măcar nu se deformează.

Renunță, îi șoptește vocea care acum seamănă cu a lui William. În munții mei, cineva ca tine ar fi fost dat afară din prima zi.

Dar în adâncul minții lui Marcus, o altă voce începe să vorbească – vocea lui, dar mai puternică, mai hotărâtă.

Ești aici pentru că meriți să fii aici, își spune el. Maestrul te-a păstrat nu din milă, ci pentru că a văzut ceva în tine.

A doua lovitură este puțin mai puternică. Marcus privește fierul și vede o mică schimbare în forma lui.

Vezi? continuă vocea lui interioară. Nu ești Erik cu banii tatălui său. Nu ești William cu experiența din munți. Dar ești Marcus, și mâinile tale au învățat să simtă fierul.

Minciuni, strigă vocea îndoielii. Toți râd de tine. Chiar și când nu ești de față, ei…

„Taci,” șoptește Marcus cu voce tare. Se întoarce către foc și-și imaginează chipul tatălui în flăcări.

Tată, ajută-mă, îi spune în gând. Nu știu dacă sunt destul de puternic.

Chipul tatălui pare să zâmbească în flăcări. Nu trebuie să fii puternic ca Erik sau iscusit ca William. Trebuie doar să fii tu, Marcus. Fierul simte inima ta, nu forța brațelor tale.

Marcus închide ochii și ridică din nou ciocanul. De data aceasta, nu mai aude vocea îndoielii. Aude doar bătăile inimii sale și ceea ce pare a fi suflul calm al tatălui său.

Următoarea lovitură sună diferit – mai profundă, mai sigură. Fierul se supune, luând forma pe care o dorește. Marcus simte cum ceva se schimbă în el, ca și cum ciocanul ar fi devenit o extensie a brațului său.

„Bine,” șoptește bătrânul maestru din spatele lui. „Acum fierul îți ascultă inima.”

Marcus continuă să lucreze. În mintea lui, tatăl pare să-i vorbească încet: Fiecare lovitură e o alegere, fiul meu. Alegi să te îndoiești sau alegi să crezi.

Aleg să cred, își răspunde Marcus, și lovitura următoare este și mai puternică.

Vocea îndoielii încearcă să mai strige ceva, dar acum este înecată de ritmul perfect al ciocanului. Marcus este absorbit complet de transformarea care se petrece sub ochii lui. Fiecare lovitură pare să-i spună o poveste – despre tatăl său mort în război, despre toate momentele când a fost subestimat, despre dorința lui de a dovedi că merită să fie aici.

Nu mai ești acel băiat slab, pare să audă. Ești Marcus, fierarul. Și fierul te ascultă.

Mâinile nu-i mai tremură deloc. Mușchii brațelor găsesc o nouă putere, ca și cum toată oboseala ar fi dispărut. Începe să lovească într-un ritm perfect, urmărind cum metalul se încălzește și se supune voinței lui.

Curbura vârfului se îndreaptă, marginile se formează armonios. Lama capătă o frumusețe pe care Marcus nu și-o imaginase posibilă. În lumina focului, fierul pare să vibreze cu viață proprie.

În minte, vocea îndoielii tace complet. Doar tatăl pare să-i mai vorbească: Uite, fiul meu. Tu ai făcut asta. Nu Erik, nu William. Tu.

Când ridică sabia terminată spre lumina flăcărilor, metalul strălucește perfect. Nu este doar o armă – este dovada că el, Marcus, orfanul despre care toți se îndoiau, poate crea ceva frumos și puternic.

Se întoarce către maestru. Bătrânul pare să zâmbească slab, și Marcus crede că vede ceva ca mândria în ochii lui.

Afară aude zgomotul unui cal. Marcus privește sabia din mâinile sale și știe că, indiferent ce vor spune Erik și William când se vor întoarce, el tocmai a devenit cu adevărat un fierar.

În depărtare se aud râsete și pașii care se apropie de atelier. Dar Marcus nu se mai teme. Are sabia în mâini și încrederea în suflet.