Timp pierdut

Maria trece de pragul ușii, genunchii protestând la fiecare pas. Plicul din poșetă pare să câștige greutate cu fiecare clipă. Simte cum pragul separă două lumi – cea de afară unde viața continuă și cea dinăuntru unde secundele sunt numărate.

Alexandru zace în pat, silueta lui – cândva impunătoare – acum redusă la o umbră fragilă sub cearșafurile albe. Tuburile transparente șerpuiesc din brațul lui, conectându-l la aparate care măsoară timpul rămas. Maria îi privește mâinile – aceleași mâini care cândva o țineau când se plimbau pe malul mării, care îi prindeau o șuviță rebelă după ureche, care îi scriau poezii pe șervețele în cafenele.

Se apropie fără zgomot, ca și cum ar putea păcăli timpul dacă pășește suficient de încet. Aerul dintre ei pare încărcat cu toate cuvintele pe care nu și le-au spus niciodată.

„Am venit,” șoptește ea, vocea trădându-i vârsta.

Alexandru deschide ochii încet. Privirea lui, încețoșată la început, devine limpede când o recunoaște. O licărire străbate irișii lui căprui – aceeași licărire care o făcuse să uite de logodnicul ei într-o seară de iunie, cu decenii în urmă.

„Maria,” numele ei pe buzele lui sună ca o rugăciune. „Ai același parfum.”

Ea rămâne surprinsă. După atâția ani, el încă își amintește.

„Liliac,” confirmă ea, un zâmbet timid dansându-i pe buze.

„La pensiunea aceea din munți,” spune el, vocea devenind mai puternică cu fiecare cuvânt. „Camera cu vedere spre lac.”

Maria duce mâna la gât involuntar. Lumina difuză a dimineții de atunci. Tăcerea complice a zorilor. Ploaia care bătea în ferestre în timp ce ei își șopteau secrete pe care nu le mai împărtășiseră nimănui. El, șoptindu-i că pielea ei are gustul soarelui.

Se așează pe marginea patului, punând poșeta pe noptiera de lângă. Podeaua rece sub tălpi dimineața. Cafeaua lui prea tare. Și cum i-a numărat toate alunițele de pe spate, conectându-le ca pe constelații. I-a spus atunci că ar vrea s-o memoreze, moleculă cu moleculă.

Alexandru închide ochii un moment, respirația îngreunându-i-se ușor. Când îi redeschide, o tristețe adâncă îi întunecă privirea.

„Te-am pierdut de două ori în viața asta, Maria. Prima dată din orgoliu, a doua oară din lașitate.”

Maria îi acoperă mâna cu a ei. Venele albastre se întretaie sub pielea subțiată de timp, ca niște râuri care au urmat cursuri separate dar care acum se reunesc într-un final.

„Când Robert a aflat despre noi,” șoptește ea, „mi-a spus că nu va supraviețui fără mine. Copiii erau mici…”

„Iar eu ți-am spus să te întorci la ei,” completează Alexandru. „Pentru că așa era corect.”

Maria își înghite nodul din gât, încercând să-și stăpânească emoțiile. Gândurile îi fug la noaptea despărțirii, la cum a condus ore întregi, oprind doar când a văzut răsăritul într-o parcare pustie. Cum a urlat până când vocea i s-a frânt, blestemând cerul pentru că îl găsise prea târziu pe Alexandru sau poate prea devreme.

„Toată viața ai fost așa,” spune Maria cu un oftat, „calculat și rațional până la durere. Mereu gata să te sacrifici, niciodată ce îți dorești cu adevărat.”

Alexandru tușește ușor. Privirea lui se oprește undeva în gol, ca și cum ar cântări adevărul cuvintelor ei. Nu neagă – pentru prima dată în viața lor, nu contraargumentează.

„Mă gândeam la tine de fiecare dată când ploua. La cum dansam desculți pe terasa aceea din Veneția.”

Un acces brusc de tuse îl zguduie. Maria se ridică alarmată, dar el îi face semn că e în regulă. Când se liniștește, fața lui e și mai palidă.

„S-a meritat, Maria?” întreabă el, vocea abia audibilă. „Toate alegerile noastre?”

Ea aruncă o privire tristă către poșetă. Plicul din interior o așteaptă, dar momentul nu e încă potrivit.

„Am crescut copii minunați,” răspunde Maria cu sinceritate. „Am avut soți care ne-au iubit în felul lor. Am trăit vieți bune.”

„Dar incomplete,” adaugă el, privind-o cu o luciditate dureroasă.

„Dar incomplete,” confirmă ea.

Alexandru închide ochii, oboseala marcându-i fiecare trăsătură. Maria se apleacă și îi atinge fruntea cu buzele ei. Sub stratul de medicamente și boală, îl recunoaște – aroma aceea de lemn și piper care mereu o făcuse să se simtă acasă.

„Știi ce regret cel mai mult?” șoptește el, fără să deschidă ochii. „Că n-am putut îmbătrâni cu tine.”

Maria își înăbușă un suspin – un zid pe care l-a construit cu grijă de-a lungul deceniilor se prăbușește în ea.

„Te-am visat,” mărturisește ea, vocea tremurându-i. „În toți anii ăștia. Te visam stând lângă mine în grădină, citind ziarul. Te visam la masa de Crăciun, râzând cu nepoții noștri. Dimineața, când mă trezeam și realizam că era doar un vis, pierderea era la fel de profundă ca în ziua în care ne-am despărțit.”

„Alexandru,” îi șoptește ea, strângându-i mâna mai tare, „toată viața ai fost pilonul de care ceilalți s-au sprijinit. Niciodată nu ți-ai permis să te prăbușești, nici măcar când suferai cel mai mult.”

Obrazul lui e uscat, dar ochii trădează furtuna interioară.

Maria îi atinge obrazul. „Este timpul să lași copilul din tine să vorbească, de data asta. Cel care n-a avut voie să plângă până acum.”

Cuvintele ei se aștern în cameră ca o pătură caldă. Lumina după-amiezii filtrează printre jaluzele, creând umbre lungi pe pereți. Într-un colț al camerei, un ceas vechi marchează secundele cu un tic-tac ritmic, parcă numărând momentele prețioase rămase.

Alexandru inspiră adânc, cu efort. Când vorbește, vocea lui este cea a unui copil pierdut, găsit în sfârșit.

„Noaptea când ai plecat, am vrut să alerg după tine. Am vrut să-ți spun că nimic altceva nu contează. Am fost un laș, Maria.”

Maria își coboară privirea către mâinile lor împreunate. Fiecare rid, fiecare pată de vârstă poartă o poveste – călătorii separate, bucurii și suferințe pe care ar fi putut să le împartă. A sosit momentul. Cu mișcări lente, deliberate, scoate plicul din poșetă.

Hârtia foșnește în tăcerea camerei. Alexandru urmărește fiecare mișcare a degetelor ei, hipnotizat. Ea deschide plicul cu grijă, ca și cum ar conține ceva fragil, prețios. Poate că așa și este.

Extrage o pagină scrisă mărunt. Literele dansează în fața ochilor ei pentru o clipă înainte să se focalizeze. Ultimele cuvinte ale lui Robert…

„Soțul meu a murit acum trei luni,” spune ea.

Cuvintele plutesc în aerul dintre ei. Alexandru nu răspunde, dar ochii lui nu se desprind de chipul ei.

Maria își trece degetele peste literele de pe hârtie. Fiecare cuvânt scris de Robert pare să aibă greutatea unui bolovan și ușurința unui fulg în același timp. Respiră adânc, găsindu-și vocea.

„Ultimele lui cuvinte au fost despre tine… despre noi.”

Camera pare să se micșoreze în jurul lor. Doar ei doi și hârtia dintre ei mai există.

„A știut mereu, Alexandru. A simțit cum te căutam în fiecare îmbrățișare, cum te vedeam în fiecare zâmbet.”

Alexandru o privește în tăcere, confuzia amestecându-se cu durerea. Timpul pare că încetinește, fiecare secundă dilatându-se până devină eternitate.

Maria continuă, vocea ei un fir subțire de apă care găsește în sfârșit drumul spre ocean.

„Robert mi-a lăsat instrucțiuni clare. A dorit ca ultimele tale zile să nu fie petrecute singur.”

Se oprește, lăsând cuvintele să se așeze între ei ca niște pietre de temelie pentru un nou început – sau poate pentru un final demn.

„Mi-a cerut să fiu alături de tine, dacă asta îți va aduce liniște.”

Alexandru privește hârtia, apoi pe Maria, incapabil să proceseze ce aude. Buzele lui se deschid, dar nu găsește cuvinte.

„Cum a putut…?” reușește în cele din urmă să rostească, vocea subțiată de emoție.

„Pentru că a înțeles mai bine decât noi doi ce înseamnă să iubești cu adevărat,” răspunde ea simplu. „El a avut curajul să facă ceea ce noi n-am putut niciodată.”

Un zâmbet liniștit îi luminează fața lui Alexandru. Ochii lui se umezesc pentru prima dată, oglindind lacrimile care au început să curgă pe obrajii Mariei.

„Poate că mai avem timp și în această viață,” șoptește ea, mângâindu-i obrazul brăzdat de vreme și suferință. „Câteva zile, câteva ore… sunt ale noastre acum.”

Alexandru deschide ochii pentru ultima oară, privirea lui perfect limpede.

„Eu cred că ne-am întâlnit exact când trebuia, Maria. Fiecare moment cu tine a fost un dar.”

Liniștea se așterne între ei, densă ca neaua proaspătă. Maria se apleacă și îi atinge buzele cu ale ei – un sărut cât o promisiune, cât o despărțire, cât o întreagă viață comprimată într-o singură atingere.

„Închide ochii acum,” șoptește ea. „Voi fi aici.”

Alexandru se supune, respirația lui devenind tot mai lină.

Afară, soarele începe să coboare, revărsând aurul serii în încăpere. Maria stă nemișcată, păzind somnul bărbatului pe care l-a iubit mereu, chiar și când drumurile lor au fost separate de munți de obligații și oceane de timp.

În liniștea camerei, inimile lor bat în același ritm, pentru ultima oară.