Prima zi din an

Fâșii de nori albi plutesc deasupra Muntelui Ascuțit. Cato își trage mantia de blană mai strâns. Blană uzată, mirosind a fum și piatră, dar călduroasă în felul ei. Un cadou de la Garom, acum mulți ani.

Douăzeci și opt de ani. Douăzeci și opt de întâlniri pe acest vârf, în prima zi a fiecărui an. Tradițiile au rostul lor, deși Cato nu le-ar recunoaște importanța cu voce tare.

„Măcar anul ăsta ai putea aduce vremea bună cu tine,” mormăie el către cer, cu un zâmbet vag.

Se așază pe stânca lor obișnuită, netezită de atâtea întâlniri. Își trece degetele peste inscripția sculptată pe stâncă la începutul tradiției lor: „G & C – Căutători de sensuri”.

Niciun semn de Garom încă. O greutate rece îl apasă – poate anul acesta nu va mai veni. Mai ales după ultima lor discuție, când a fost prea aspru. Cuvintele îi răsună încă: „La ce bun toate filosofiile tale când lumea arde?”

Pământul vibrează sub el. Ușor la început, apoi din ce în ce mai puternic. O piatră mică se rostogolește pe pantă. Alta o urmează. Copacii din vale se îndoaie, iar ecoul pașilor grei se lovește de pereții muntelui.

Garom își croiește drum printre stânci, zdrobind zăpada sub tălpi. Are barba roșie împletită cu panglici colorate. Ciudate, dar în felul lor, potrivite pentru prietenul său care mereu reușește să vadă partea bună în orice.

„Cato!” tună vocea lui Garom. „Mi-ai luat-o înainte iar, bătrâne prieten!”

Dar când se apropie, Cato observă ceva diferit. Privirea lui Garom este mai dură decât de obicei, iar zâmbetul nu-i ajunge până la ochi.

„Două secole și jumătate nu mă fac bătrân pentru neamul meu,” ripostează Cato, „doar experimentat.”

Garom nu râde cum face de obicei. Se așază lângă Cato, stânca tremurând sub greutate. Din traistă scoate sticla de vin și cele două cupe nelipsite – una mică de argint și una din lemn, mare cât pumnul unui uriaș.

„La încă un an,” spune Garom, umplând cupele, vocea însă lipsită de entuziasm.

Cato acceptă cupa, dar nu bea. Tensiunea dintre ei este palpabilă.

„Am venit aici în fiecare an,” începe Cato. „Chiar și după ce ne-am certat.”

„Despre asta voiam să-ți vorbesc,” spune Garom, privind în zare. „Cred că ar trebui să încetăm.”

„Să încetăm ce?”

„Asta. Tradiția noastră. Minciunile.”

Cato simte cum ceva se rupe în el.

„Nu înțeleg. Ce s-a întâmplat?”

Garom își deschide mantia grea și își dă la o parte barba bogată, dezvăluind la baza gâtului o cicatrice purpurie care coboară spre piept. Urâtă. Adâncă. Veche, dar parcă vie.

„Bătălia de la Râul Adânc,” spune uriașul simplu. „Otrava de pe lama orkului se răspândește încet. Ajunge la inimă, în cele din urmă.”

Cato lasă cupa să-i alunece printre degete. Vinul se împrăștie pe zăpadă, roșu pe alb.

„De când știi?”

„De șapte ani.”

Cato se ridică brusc, pământul parcă fuge de sub picioarele lui.

„Șapte ani? Și nu mi-ai spus nimic?”

„N-am vrut să…”

„Să ce? Să mă împovărezi? Să strici alura ta de optimist etern?”

Garom încearcă să-i pună un deget pe umăr, dar Cato se retrage.

„Am vrut să te protejez,” zice uriașul.

„Să mă protejezi? Sunt un războinic, Garom! Am văzut moartea de mii de ori!”

„Nu de moarte te protejam, ci de suferință.”

Cato râde amar.

„Și crezi că e mai ușor așa? Să aflu acum, când…”

Se oprește brusc. Secretul lui aproape îi scapă.

„Când ce?” întreabă Garom.

Tăcere. Doar vântul șuieră printre stânci.

„Cato, când ce?”

„Și mie mi-au mai rămas mai puțin de zece ani.”

Uriașul încremeneș̦te.

„Ce vrei să spui?”

„Aurul negru din minele de la Krall. L-am respirat prea multă vreme. Plămânii mei sunt pe jumătate pietrificați.”

Garom se ridică, umbra lui întunecă tot muntele.

„Și nu mi-ai spus? Stai aici, cu acest secret, și îndrăznești să mă judeci pentru al meu?”

„E diferit!” strigă Cato.

„Cum? Cum e diferit?”

„Pentru că tu întotdeauna pretinzi că totul are un sens!” strigă Cato. „Că există un scop în toate! Ce sens are asta? Ce sens are ca amândoi să murim așa, pe ascuns?”

Ochii lui Garom se umplu de durere.

„Acesta a fost mereu rolul meu, nu-i așa? Să găsesc sens în haos, să te fac să crezi când tu nu puteai.”

„Și la ce a folosit?” urlă Cato, lacrimile amenințând să-i scape. „La ce bun toate filozofiile tale când amândoi pierim?”

„Poate că sensul e chiar în fața ta, dar ești prea încăpățânat să-l vezi!”

„Ce sens? Ce pot vedea în doi prieteni care și-au ascuns secretele ani de zile? Care se mint unul pe altul din… din ce? Milă? Frică?”

Garom se întoarce cu spatele spre Cato, îndepărtându-se câțiva pași spre marginea stâncii, umerii lui masivi tremură ușor.

„Din dragoste, Cato. Din prietenie.”

„Asta nu e prietenie! E minciună!”

Garom se întoarce brusc, ochii lui scânteie de furie și durere.

„Te rog să pleci. Nu vreau să te mai văd în viața mea!”

Cuvintele lovesc ca un pumn. Ecoul lor se rostogolește peste vale, înghițit de tăcerea muntelui. Cato rămâne înmărmurit.

„Nu… nu vorbești serios,” șoptește el.

„Niciodată n-am fost mai serios,” răspunde Garom, dar vocea îi tremură. „Atâția ani, și tot nu înțelegi. Nu poți accepta că poate existența noastră are valoare în sine, nu pentru un scop exterior.”

Cato se așază încet pe stâncă, privirea fixată asupra pământului. O durere adâncă îi strânge pieptul, și nu e de la aurul negru. Furia lui se transformă încet în ceva mai profund – regret. Pentru toți anii de prietenie clădiți pe secretele pe care nu îndrăzniseră să le împărtășească. Pentru toate momentele în care pretinseseră că sunt bine când nu erau. Pentru rolurile pe care le jucaseră unul pentru celălalt.

„Garom, eu…”

„Nu. Gata cu falsitatea. Cu secretele. Nu pot continua așa.”

Tăcere. Lungă și grea. Cato se uită la cerul care începe să se întunece. Ce rost mai are să lupte? Ce rost mai are să se agațe de o prietenie construită pe minciuni?

Și totuși… prea multe amintiri pentru a le arunca.

„Nici eu,” șoptește Cato în cele din urmă. „Ai dreptate. Nu mai putem continua așa. Dar poate putem începe altfel.”

Garom clipește surprins.

„Ce vrei să spui?”

„Să începem din nou. Fără măști.”

Cato își recuperează cupa căzută și o întinde spre Garom. Uriașul toarnă cu grijă din vinul său. Când soarbe, Cato simte un gust mai bogat decât oricând.

„Fără să mai pretind că nu-mi pasă de aceste conversații. Fără să mai pretinzi că moartea nu te atinge.”

Ceva se schimbă în ochii lui Garom. Mânia se topește, înlocuită de o tristețe amestecată cu speranță.

Cato simte ceva straniu în piept – o senzație nouă, ca și cum un nod vechi s-ar desfăcut după decenii de strângere.

„Fără să mai căutăm un sens dincolo de noi,” continuă el. „Poate sensul a fost mereu aici, între noi.”

Garom se așază din nou, apropiindu-se ușor de pitic.

„De șapte ani spun asta, iar acum tu ești cel care o rostește,” murmură el.

„Cel mai încăpățânat are cel mai mult de învățat,” recunoaște Cato.

Un zâmbet lent se întinde pe fața lui Garom. Un zâmbet care, de data aceasta, ajunge până la ochii lui.

„Îmi retrag cuvintele,” spune uriașul încet. „Nu vreau să pleci. Nu vreau să nu te mai văd.”

„Știu,” răspunde Cato simplu. „Nici eu.”

Uriașul își înalță cupa, așezat acum alături de Cato. Soarele le luminează fețele, topind încet gheața dintre ei.

„Pentru viață,” spune Garom.

„Pentru timp,” adaugă Cato, „timpul pe care îl mai avem.”

Ciocnesc, iar sunetul vibrează peste vale. În tăcerea care urmează, niciunul nu simte nevoia să umple spațiul cu cuvinte. E o tăcere nouă, curățată de secrete.

„Vin și la anul,” vorbește Cato în cele din urmă.

Garom îi pune mâna pe umăr. O atingere surprinzător de delicată pentru niște degete atât de mari.

„Te aștept aici.”

În acea promisiune, în acel angajament simplu, Cato descoperă ceva ce căutase o viață întreagă. Nu în cărți sau idei abstracte, ci în alegerea de a fi prezent pentru altcineva, de a continua, în ciuda a tot și toate. Acolo fusese mereu sensul.