Ultimul omagiu

Florile de pe sicriu emanau un parfum dulceag care se amesteca cu mirosul de ceară și tămâie. Nicu își netezi pentru a treia oară nodul cravatei. Ultimii participanți la înmormântare își luau rămas bun de la Bogdan, dar el rămăsese în spatele capelei. Știa că întâlnirea cu Dragomir era inevitabilă.

Îl văzuse în primul rând, lângă văduvă, cu fața lui de marmură și ochii reci, evaluând totul ca un șah jucat în avans. Dragomir Vasilescu — omul despre care se zvonea că omorâse o duzină de oameni fără să-și murdărească mâinile. Era cel care controlase afacerile lui Bogdan din umbră ani la rând. Și acum venea spre el.

Capela era aproape goală. Doar preotul care strângea cărțile sfinte și potirul, și două femei în vârstă care aprindeau lumânări. Dragomir se apropie, cu pași măsurați, ecoul lor amplificat de pereții înalți. Se opri la un metru de Nicu, studiindu-l ca pe un obiect interesant, dar nu neapărat valoros.

— L-ai condus pe ultimul drum, spuse Dragomir, arătând spre sicriu. Frumos din partea ta.

Nicu înghiți în sec. Era secretarul personal al lui Bogdan de șase ani, dar Dragomir niciodată nu-i adresase mai mult de două cuvinte.

— Era șeful meu.

— Șeful tău, repetă Dragomir, cu un zâmbet subțire. Interesant cum îl numești. Nu „mentor”. Nu „prieten”. Șef.

Dragomir își scoase o tabacheră din argint, extrase o țigară subțire.

— Nu se fumează în biserică, murmură Nicu.

Dragomir îl fixă cu privirea, apoi râse scurt. Puse țigara la loc.

— Ai dreptate. Ar fi lipsă de respect. Și amândoi îl respectăm pe Bogdan, nu-i așa?

Nicu rămase tăcut. Dincolo de ușile capelei, primele picături de ploaie loveau asfaltul.

— Știu că el ți-a dat dosarul, spuse Dragomir, brusc, fără introducere.

Aerul deveni brusc mai dens, mai greu de respirat. Dosarul. Mapa albastră cu documente pe care Bogdan i-o dăduse cu trei zile înainte să moară. „Dacă pățesc ceva, asta e asigurarea ta de viață. Ține-o bine ascunsă.”

Nicu înghiți în sec.

— Nu știu despre ce vorbești, spuse el, încercând să mențină contactul vizual cu Dragomir.

Acesta făcu un pas înainte și își așeză mâna pe umărul lui Nicu, într-un gest aproape patern. Apăsă ușor.

— Nicu, Nicu. Să nu ne jucăm. Nu suntem copii.

Dragomir își coborî vocea, aproape șoptind.

— Bogdan ți-a dat un dosar cu dovezi. Înregistrări. Facturi. Tot ce îl incriminează pe primarul Costea. Și pe mine, prin asociere.

Ochii nu se i desprindeau de fața lui Nicu.

— Dosar care ne trimite pe toți după gratii pentru douăzeci de ani. Știu despre el pentru că unii martori deja sunt interogați.

Nicu clătină din cap, încercând să proceseze informația.

— Tu ai orchestrat totul? De la început?

Dragomir zâmbi, admirând aparent întrebarea.

— Tu chiar nu înțelegi?

Se deplasă la câțiva pași de Nicu, privind în gol.

— Bogdan era terminat. Cancer în stadiu final. Mai avea două luni.

Un fulger lumină interiorul capelei pentru o secundă.

— Noi doi am făcut o înțelegere. El pregătește dosarul, iar eu îl ajut să aranjeze totul înainte să moară.

Dragomir se întoarse cu fața spre sicriul lui Bogdan.

— Cred că o să mă mulțumesc cu tine! Până acum, ai jucat rolul perfect. Nici nu știi cât de perfect.

Imposibil. Bogdan, bolnav terminal? Buzele lui Nicu se deschiseră, dar nu ieși niciun sunet.

— Dar accidentul…

— Accidentul, da. O soluție mai demnă decât să se stingă încet într-un pat de spital. Bogdan mereu a fost un om de acțiune.

Dragomir își plimbă privirea prin capelă. Preotul dispăruse. Cele două femei terminaseră și ele, îndreptându-se spre ieșire. Doar ei doi rămăseseră acolo, cu sicriul închis al lui Bogdan.

— Văduva știe? întrebă Nicu, cu vocea ușor răgușită.

— Andreea? Sigur că știe. Dar nu plânge pentru că e o actriță proastă.

Dragomir își scoase din buzunarul interior al hainei o fotografie. I-o întinse. Nicu o luă, cu degete nesigure.

Elena. Prietena lui. În fața apartamentului său. Fotografia fusese făcută clar ieri după-amiază; purta rochia verde pe care i-o dăruise de ziua ei.

— Drăguță fată, comentă Dragomir. Profesoară de pian, nu? Ce păcat ar fi să i se întâmple ceva.

Lui Nicu i se usucă gura. Respirația i se acceleră imperceptibil. Dragomir îl studia, așteptând orice semn de slăbiciune.

— Ce vrei? întrebă Nicu, controlându-și vocea.

Dragomir se întoarse spre sicriu, îi mângâie suprafața lăcuită.

— Vreau ce era al meu de la început. Dosarul. Înțelegerea era că Bogdan îl folosește ca asigurare pentru familia lui, nu că îl dă unui contabil fără importanță.

— Sunt secretarul lui.

— Mă scuzi. Un secretar fără importanță.

Nicu strânse fotografia în mână. Mintea îi lucra febril. Să nege? Să recunoască? Să fugă? Doi dintre bodyguarzii lui Dragomir așteptau afară, îi văzuse prin geamurile capelei.

— De unde știi că mi l-a dat mie?

— Te-a vizitat acasă cu trei zile înainte să moară. Nu te-a vizitat niciodată acasă în șase ani. Deducție simplă.

Nicu se uită instinctiv spre ușă. Dragomir zâmbi.

— Nu încerca. Ivan și Sorin sunt afară. Cu un semn de la mine, te transformă într-un alt tragic accident. La fel ca Bogdan.

— Deci l-ai omorât.

Dragomir se încruntă, părând sincer ofensat.

— N-ai ascultat nimic din ce ți-am spus? A fost ideea lui. Demnitate, nu suferință. I-am făcut un serviciu.

Nicu luă o decizie.

— E ceva la acasă la mine. În seif.

Dragomir aprobă din cap, satisfăcut.

— Foarte bine. Mergem la tine, îl iei, mi-l dai, și viața ta continuă. Liniștită. Fericită. Cu Elena. Fără… accidente.

— Și ce garanție am că nu mă omori după ce ți-l dau?

— Niciuna, evident.

Dragomir râse, un râs sincer, aproape cald. Se aplecă ușor spre Nicu.

— Dar n-am niciun motiv să te omor dacă cooperezi. Nu ești important. Ești doar… un mesager. Un curier. După ce mi-l dai, dispari din ecuație. Te muți în alt oraș cu iubita ta. Trăiești. Ai cuvântul meu.

— Și dacă refuz?

— Păi, atunci Elena va avea un accident foarte nefericit. Iar tu vei trăi știind că ai putut s-o salvezi și ai ales să n-o faci. Poți trăi cu asta?

Nicu încercă să-și controleze respirația. Aruncă o privire spre sicriul lui Bogdan. Ce ar fi făcut el?

O tuse ușoară îi întrerupse. Andreea, văduva lui Bogdan, stătea în ușa capelei. Frumoasă, distantă, într-o rochie neagră simplă. Se apropie de ei, pașii răsunând pe podeaua de marmură.

— N-am vrut să întrerup, spuse ea, vocea ei melodioasă umplând capela. Dar trebuie să mergem. Mașinile așteaptă.

— Desigur, răspunse Dragomir, redevenind imediat politicos și respectuos. Tocmai discutam despre ultimele aranjamente.

— Nicu, spuse Andreea, întorcându-se spre el. Bogdan mi-a spus să-ți dau asta după înmormântare. Dar cred că trebuie s-o ai acum.

Îi întinse un plic sigilat. Nicu îl luă, surprins.

Dragomir strânse din dinți, doar pentru o fracțiune de secundă, dar suficient cât Nicu să observe.

— Ce e asta? întrebă el, încercând să pară dezinteresat.

— Nu știu, răspunse Andreea. Mi-a spus doar că e important.

Dragomir îi făcu semn lui Nicu.

— Deschide-l.

Nicu rupse sigiliul. Înăuntru era o foaie de hârtie și o cheie mică, aurie. Pe foaie, scrisul de mână al lui Bogdan: „3721, Banca Transilvania, Sucursala Victoriei. Folosește-o când trebuie.”

Dragomir i-o smulse din mână, o citi. Chipul lui se întunecă.

— Ce înseamnă asta? întrebă el, privind-o pe Andreea.

Ea ridică din umeri.

— Habar n-am. Mi-a zis doar să i-o dau lui Nicu după înmormântare.

Dragomir îi întoarse atenția spre Nicu, studiindu-l atent.

— Tu știi ce înseamnă?

— Nu.

Dragomir îi prinse privirea, căutând minciuna. Nu o găsi.

— Ai cheie, ai numărul. Sigur e un seif bancar. Ce e în el?

— Nu știu, răspunse Nicu, și era adevărul. Nu știa exact.

Dar bănuia. O copie a dosarului? Altceva? Ceva suficient de important încât Bogdan să-l ascundă și să aranjeze livrarea după moartea lui.

Andreea îi atinse brațul lui Dragomir.

— Trebuie să mergem. Oamenii așteaptă.

Dragomir păru să ia o decizie.

— Noi doi, spuse el, fixându-l pe Nicu, mergem acum la bancă. Împreună. Vedem ce e în seif. Apoi mergem la tine acasă și iei dosarul. Și terminăm toată povestea asta azi.

— Nu pot să merg acum la bancă, răspunse Nicu. E înmormântarea lui Bogdan. Sunt executor testamentar. Trebuie să fiu la cimitir.

— Asta poate aștepta.

— Nu poate, interveni Andreea. Sunt peste o sută de oameni acolo, inclusiv primarul. Dacă Nicu nu apare, toată lumea va întreba de ce. Vrei atenție?

Dragomir inspiră adânc. Își trecu mâna prin părul perfect aranjat.

— Bine. După ceremonie. Dar Ivan te va însoți peste tot. Nu te scapă din ochi. Apoi mergem direct la bancă și terminăm asta.

Andreea îi aruncă lui Nicu o privire pe care nu reuși s-o descifreze. Apoi se îndreptară toți trei spre ieșire.

În pragul capelei, Nicu se opri și se întoarse spre sicriul lui Bogdan. Îi făcu un semn de adio, iar în momentul acela, în liniștea perfectă, își aminti cuvintele lui, rostite cu voce joasă în timp ce îi înmâna dosarul albastru.

„Dosarul e doar o momeală, Nicu. Adevărata asigurare e altundeva.”

Afară, bodyguardul Ivan îl aștepta deja, o statuie în costum negru, cu mâinile împreunate în față. Nicu își ridică gulerul pentru a se proteja de ploaie și îl urmă pe Dragomir spre mașini.