Scrisoarea

Ferestrele deschise ale bucătăriei lăsau să pătrundă aerul rece de octombrie. Iulia tăia ceapa cu mișcări precise, gesturile ei eficiente trădând anii de organizare și control. Cuțitul lovea tocătorul ritmic, iar aroma înțepătoare a cepei plutea în aer. Concentrată, ea continua să taie metodic – imună la efectul care pe alții i-ar fi făcut să lăcrimeze.

Aruncă o privire spre Matei, care stătea ghemuit la masa din bucătărie. Băiatul de șase ani colora concentrat un desen complicat, cu limba între dinți. Lângă el, creioanele colorate erau aranjate meticulos, după culorile curcubeului – obicei pe care părea să-l fi moștenit de la ea.

„Gata cu ciorba?” întrebă el fără să-și ridice privirea din desen.

„Aproape,” răspunse Iulia, verificându-și ceasul de mână. 

Șase și jumătate. Daniel ar fi trebuit să ajungă acasă în curând, deși în ultimele luni, programul lui devenise imprevizibil. Lăsă gândul deoparte în timp ce adăuga morcovii tăiați cubic în apa care începea să fiarbă.

Matei își ridică brusc capul.

„Mi-am adus aminte! Doamna ne-a dat un proiect să facem un colaj cu familia.”

„Și pentru asta ai nevoie de foarfecă, presupun?” zâmbi Iulia.

„Da! Cea mare, care taie drept. Nu cea mică din penar.”

Iulia se șterse pe mâini cu prosopul agățat de mânerul cuptorului.

„E în sertarul de jos al biroului din dormitorul mare. Ai grijă cum umbli cu ea.”

Matei sări de pe scaun și dispăru pe hol, pașii lui mici răsunând pe parchet. Iulia îl urmări cu privirea, apoi se întoarse la supă. Adăugă un praf de sare, și amestecă de câteva ori. Ultimul raport pentru conferința de mâine trebuia verificat după cină – o prezentare pentru investitori care depindea de cifrele ei.

Trecuseră aproape zece minute și Matei nu se întorsese. Camera lor era la capătul holului, nu putea să-i ia atât de mult să găsească o foarfecă. Un disconfort vag o făcu să-și încrunte sprâncenele.

„Matei?” strigă ea, ștergându-și din nou mâinile. „Ai nevoie de ajutor?”

Niciun răspuns. Aruncă un ultim ochi asupra oalei, reduse flacăra la minimum și porni pe hol. Ușa dormitorului era întredeschisă. Îl găsi pe Matei stând în mijlocul camerei, cu spatele la ea. Umerii lui mici păreau încordați, nemișcați. În mâini ținea câteva foi de hârtie.

„Matei? Ce faci? Nu găsești…”

Cuvintele i se opriră când băiețelul se întoarse. Fața lui era încordată de confuzie, ochii mari căutau răspunsuri în ai ei.

„Mami, ce sunt astea? Scrie tati aici.”

Iulia se apropie. Matei ținea câteva foi acoperite cu scrisul de mână al lui Daniel.

„Unde le-ai găsit?” Vocea îi sună străină, prea calmă pentru neliniștea care începea să crească în ea.

Matei arătă spre birou, cu o expresie vinovată.

„Căutam foarfeca, dar sertarul era blocat. L-am tras mai tare și s-a deschis prea mult și s-a răsturnat.” 

La picioarele lui se afla sertarul de lemn cu conținutul împrăștiat pe covorul crem. 

„Astea au căzut dintr-un dosar. Îmi pare rău că am stricat sertarul.”

Iulia se apropie încet și luă foile din mâinile lui Matei. Prima pagină era datată cu trei luni în urmă. Ochii îi alunecară peste cuvinte, absorbind fragmentele: „Nu mai pot continua așa…”, „O povară pentru ei…”, „Când nu voi mai fi…”

Stomacul i se contractă. Observă că Matei ridicase o altă foaie de pe jos și o examina, deși nu putea înțelege totul.

„Ce înseamnă ‘eliberare’, mami? Tati scrie aici că pleacă să găsească ‘eliberare’.”

Iulia se așeză pe marginea patului. Pereții camerei păreau mai apropiați deodată. Încercă să-și controleze respirația și să-și tempereze panica. Ani de întâlniri tensionate cu acționarii și prezentări sub presiune o antrenaseră să-și mențină calmul. Dar în fața acestor cuvinte, controlul părea să îi alunece printre degete.

„Sunt doar… niște notițe ale tatălui tău. Vino, hai să punem sertarul la loc.”

„Dar de ce scrie că ne iubește și că îi pare rău? Și că vrea să plece departe? Se supără pe mine când fac prostii?”

Sunetul pașilor apăsați din hol o făcu pe Iulia să ridice privirea. Ana stătea în pragul ușii, cu rucsacul încă pe umeri. Fiica ei de cincisprezece ani avea aceeași expresie distantă cu care venea acasă în ultimele luni.

„Ce se-ntâmplă aici?” Ana își scoase căștile din urechi.

Matei se repezi spre sora lui. 

„Ana, tati a scris o scrisoare ciudată! Zice că pleacă, dar nu știu unde. Tu știi?”

Ana privi spre mama lor, apoi spre foile împrăștiate. Își încruntă sprâncenele, ochii i se măriră.

„Ce sunt astea, mama?”

Iulia strânse foile în mână, încercând să le ordoneze, să le ascundă. 

„Nimic important. Doar niște…”

Ana traversă camera în câțiva pași lungi și smulse o foaie din teancul pe care Iulia încerca să-l aranjeze. Ochii ei alunecară rapid peste text. Fața i se contractă, maxilarul i se încordă.

„E o scrisoare de adio.” Vocea ei era joasă, controlată, dar aspră. „Tata vrea să se… să se sinucidă?”

Cuvântul atârnă în aer ca o secure. Matei înclină capul, încruntat.

„Ce înseamnă asta?”

Iulia se ridică brusc, împingând foile în sertarul căzut. 

„Ana, te rog, nu în fața lui Matei.”

„Atunci când? Când aveai de gând să ne spui? Sau știai și tu și nu ne-ai zis nimic?” Vocea Anei creștea în intensitate.

„Nu știam nimic despre asta. Le-am descoperit odată cu voi.”

Ana își aruncă rucsacul pe pat și luă o altă foaie. 

„Nu te cred. Cum să nu observi că soțul tău plănuiește să…” Se opri, privind din nou la Matei, care le urmărea schimbul cu ochii măriți.

Iulia își duse mâna la tâmplă, masând ușor. O durere de cap începea să pulseze în spatele frunții. Privirea ei căzu pe noptiera lui Daniel – fotografia lor de familie de la munte, de acum doi ani. Zâmbete largi, autentice. Când se întâmplase totul? Când se îndepărtaseră atât de mult unul de celălalt încât el ajunsese în punctul ăsta?

„Matei,” spuse ea cu o voce pe care încerca să o mențină calmă, „te rog, du-te în camera ta pentru câteva minute. Trebuie să vorbesc cu Ana.”

„Dar vreau să știu ce—”

„Acum, Matei.” 

Nu era tonul ei obișnuit, și băiețelul păru să observe asta. Se îndreptă spre ușă, dar înainte să iasă, se întoarse.

„Mami, am găsit scrisorile pentru că sertarul era deja pe jumătate deschis,” spuse el cu voce mică, de parcă și-ar fi cerut scuze că le descoperise. „Erau într-un dosar albastru.”

Un fior rece îi coborî pe șira spinării. Daniel fusese acasă în timpul prânzului – spusese că uitase niște documente pentru birou.

După ce Matei ieși, Ana se prăbuși pe marginea patului, cu o foaie în mână.

„Le-ai citit pe toate?” întrebă Iulia, forțându-se să rămână în picioare, deși simțea că ar putea să se prăbușească.

Ana clătină din cap. 

„Doar ce am apucat să văd acum. Dar e destul de clar.” 

Ridică foaia: „Când vei citi aceste rânduri, îmi va fi mai ușor. Nu vreau să vă împovărez cu tristețea mea, cu sentimentul meu de eșec. Poate că într-o bună zi veți înțelege.„

Ridică privirea. 

„Ce e de înțeles, mama? Că tata se simte atât de singur încât vrea să se… să plece pentru totdeauna?”

Iulia se sprijini de peretele rece, simțind cum imobilul solid din spatele ei era singurul lucru care o mai ținea în picioare. Imaginile se derulară prin mintea ei: Daniel tăcut la micul dejun, privind în gol; Daniel refuzând invitațiile la evenimentele companiei; Daniel petrecând tot mai mult timp singur în birou.

„În ultimele șase luni a fost… diferit. Am crezut că e doar stresul de la serviciu. Are un proiect nou, cu deadline-uri strânse.”

Ana lăsă să-i scape un râs amar. 

„Serios? Asta e scuza pe care ți-ai spus-o? Nici măcar nu mai stați de vorbă. Când a fost ultima oară când ați ieșit undeva, doar voi doi? Când l-ai întrebat cu adevărat cum se simte?”

Cuvintele o loviră pe Iulia ca niște palme. Avea dreptate. Când se întâmplase? Când renunțaseră să se mai vadă cu adevărat?

Ea luă telefonul și formă numărul lui Daniel. Apel după apel, telefonul suna în gol. Mesageria vocală. Încercă din nou.

„Nu răspunde,” șopti ea.

Ana se ridică brusc.

„Trebuie să-l găsim. Acum. Înainte să facă ceva…”

Ușa dormitorului se deschise din nou, și Matei apăru.

„Tocmai am vorbit cu tati,” anunță el, cu o expresie confuză.

Iulia și Ana încremeniră.

„Cum… când l-ai sunat?” întrebă Iulia, inima bătându-i puternic.

„Pe telefonul din hol. Voiam să-l întreb de ce scrie că pleacă.” Matei își mușcă buza inferioară. „A spus că vine acasă acum. Că a amânat prea mult timp să ne spună ceva.”

Iulii se lăsă să alunece pe perete până ajunse pe podea. Ana se așeză lângă ea, sprijinindu-și capul de umărul mamei sale pentru prima dată după luni întregi.

„Crezi că e bine?” șopti Ana.

„Nu știu,” recunoscu Iulia. „Sper.”

În liniștea care se lăsă peste dormitor, doar ticăitul ceasului de pe noptieră măsura trecerea timpului. Prin fereastră, ultimele raze ale soarelui de octombrie dispăreau dincolo de acoperișuri, iar cerul căpăta nuanțe de indigo și violet. Matei se așeză de cealaltă parte a mamei sale, lipit de ea.

20 de minute mai târziu, auziră ușa de la intrare deschizându-se. Pași grei pe hol. Daniel apăru în ușa dormitorului, cu fața palidă și trasă. Privirile lui trecură de la foile împrăștiate la familia sa ghemuită lângă perete.

Se lăsă o tăcere grea. Iulia îl privi, observând lucruri pe care nu le mai văzuse de mult: cearcănele adânci, ridurile noi din jurul ochilor, poziția încovoiată a umerilor care cândva fuseseră drepți și mândri.

„Nu trebuia să le găsiți așa,” spuse el în cele din urmă.

Iulia se ridică încet.

„Ce sunt astea, Daniel? Spune-mi adevărul.”

El traversă camera și se așeză pe marginea patului.

„Sunt gândurile mele. De luni de zile încerc să găsesc o cale să vă spun că vreau să plec.”

„Să te sinucizi?” Vocea Anei era tăioasă.

Daniel clipi, surprins.

„Ce? Nu. Să plec din țară. Mi s-a oferit un post în Germania.”

Tăcerea se lăsă din nou, de data aceasta încărcată de un amestec de confuzie și ușurare.

„Dar ce ai scris aici…” Iulia ridică una dintre foi: „Când nu voi mai fi printre voi, sper să mă iertați pentru slăbiciunea mea.”

„Scriam despre plecarea mea din familia noastră. Despre cum credeam că sunt un eșec că nu reușesc să vă fac fericiți aici.” Daniel își trecu mâna prin păr. „Despre cum mă temeam că nu m-ați urma. Că tu nu ai renunța la cariera ta pentru mine.”

Matei se apropie de tatăl său. 

„Dar de ce vrei să pleci, tati? Nu te mai iubim?”

Daniel îl luă în brațe. 

„Nu, campionule. Voi mă iubiți. Dar uneori, adulții se pierd pe drum. Eu m-am pierdut pe drum.”

„De ce nu mi-ai spus direct?” întrebă Iulia.

„Am încercat.” Daniel o privi în ochi. „De câteva ori. Dar mereu păreai ocupată, concentrată pe următoarea prezentare, pe următorul raport. Ultima oară când ți-am sugerat să luăm o pauză, să mergem undeva doar noi doi, mi-ai spus că ai deadline-ul pentru raportul trimestrial.”

Adevărul cuvintelor lui o făcu să tresară. Își amintea acea conversație, dar o tratase ca pe una dintre multele sugestii pasagere, nu ca pe un strigăt de ajutor.

„Și ce urma să ne spui?” întrebă Iulia, așezându-se lângă el.

„Că am acceptat postul.” Vocea lui era joasă. „Și că sper ca voi să veniți cu mine. Dar că înțeleg dacă nu puteți renunța la viața voastră de aici.”

Ana stătea cu brațele încrucișate. 

„Și dacă nu mergem? Doar pleci? Ne abandonezi?”

„Nu știu, Ana. De asta scriam toate astea. Încercam să-mi limpezesc gândurile. Să găsesc curajul fie să renunț la oportunitate, fie să vă cer să renunțați la tot pentru mine.”

Iulia rămase tăcută, privind la mâinile ei. Mâini care semnaseră contracte, aprobaseră bugete, dar care nu mai ținuseră mâinile soțului ei de… cât timp? Își aminti de cuvintele pe care le spusese echipei ei cu doar o săptămână în urmă: „Uneori trebuie să riști totul pentru a câștiga ce contează cu adevărat.”

Când ridică privirea, îl găsi pe Daniel uitându-se la ea, așteptând.

„Știi,” spuse ea încet, mâna ei găsind-o pe a lui, „fiecare poveste are trei versiuni: cea a ta, cea a lor și adevărul.”

El strânse ușor mâna ei.

„Și care e adevărul aici?”

„Adevărul e că am uitat să ne mai privim unul pe celălalt. Eu am uitat să te văd.”

În liniștea care urmă, se auzi doar vântul de toamnă lovind în geam și respirația ușoară a lui Matei, care adormise între ei. Ana stătea în continuare pe marginea patului, brațele ei se relaxaseră, privirea ei mai puțin acuzatoare.

„Și acum?” întrebă Daniel.

Iulia privi în jur, la camera lor, la viața pe care o construiseră împreună.

„Acum,” spuse ea, strângându-i mâna, „trebuie să învățăm să vorbim din nou.”